cand eram mici tata ne facea zeci de poze. Pentru ca era fotograf si pentru ca ne iubea. Si noi nu vroiam. In multe poze si eu si Sabineta avem genele ude de lacrimi..Nu il uram, insa ne enerva cu atata pozat. Cand am sarit cu fatza in perete si mi-am spart cei doi dinti din fatza (care oricum erau cracanati si mari ca niste lopetzele) tata a vrut sa ne faca poza, sa tinem minte cat de tampite suntem..Apoi Sabi, la o scurta perioada dupa mine, a cazut pe toboganul din spatele blocului si si-a spart si ea cele doua lopetele. Avem poze cu breton, fara, cu dinti, fara dinti, in casa, afara, sub masa, pe masa, in cada, pe bicicleta, cazand cu bicicleta, in parc, la el la unitate - facand pipi - cu o moaca din aia de pice surprinsa cu chilotii in vine..ei!aveam doar 6 ani..
Si azi gasesc una la fel de nebuna ca tata. Jill a descoperit frumusetea unui copil care plange intr-o zi cand incerca sa aiba o sedinta photo si piciul nu vroia..Toti acesti minunati nu au suferit nici o trauma pentru a fi fotografiati, sunt copii ai prietenilor lui Jill, chiar si fiica-sa este intr-o fotografie. Oricum este cert - oamenii mici sunt printre cele mai frumoase lucruri care exista. Chiar si plangand sunt deosebiti. :((
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu