sâmbătă, 6 februarie 2010
Cum terminam ceva care nu se mai termina niciodata
Asculta mai multe audio Muzica
De 8 luni tot sper ca se va schimba ceva si ca o sa fiu linistita. De 8 luni fac eforturi supra-omenesti si inghit mizerii care in loc sa se termine, se amplifica. De 8 luni ma lupt cu mine si un suvoi de sentimente contradictorii. A mai ramas o luna pana vine Kate si desi m-am rupt de lucrurile care imi faceau rau, cumva se pare ca sunt urmarita si orice as face, nu pot sa pastrez o distanta "civilizata". Mai nou primesc lectii de feisbuc si mi se spune sa stau cumintica in banca mea, sa fiu atenta ce scriu si unde, sa fiu atenta ce trimit si cui. Am 33 de ani, cred ca am depasit orice varsta de primit lectii, mai ales de la persoane care de fapt nu trebuie sa mai EXISTE in viata mea. Orice legatura cu omul asta ma termina si imi face rau atat mie cat si copilului meu. Un rau de care indiferent cat fug, revine si de fiecare data da cu mine de pamant asa de tare incat ma ridic si nu apuc nici macar sa imi oblojesc coatele sangerande, caci el deja a lovit inca o data. Cum stergi pe cineva din viata ta, ca sa te protejezi de rau?
Vreau o luna in care sa ma bucur de minunatia asta care ma face sa fiu cel mai fericit om de pe planeta. Am visat ca impingea si i se vedea conturul unui cot, mic, mic si eu radeam si o intrebam cum de s-a gandit sa iasa prin burtica?!
Visele mele din ultima vreme sunt suspecte. Am visat o casa uriasa, 60 de camere. Un domeniu cu iarba verde si leagane. In camere stateau diversti chiriasi, pe o parte dintre ei ii stiam, artisti sau visatori. Nu am gasit camera mea desi primeam invitatie sa imi aleg orice loc si sa raman acolo, in casa cu tavanul inalt, in casa plina de mobila vechi, carti iubite, portelan si candelabre..O casa exact cum imi doream sa visez. Azi noapte am visat un oras parasit, vechi, pe malul marii, nu, nu era Panagia. Era un oras din sudul Frantei, acum 150 de ani. Sau de unde? Habar nu am. Am fugit pe strazi cautand doua plicuri de ceai pt ca J era bolnav..Am mancat si scuipat pe jos creveti intr-un magazin vietnamez apoi am fost urmarita de proprietar pentru ca furasem cele doua ceaiuri..Dupa fiecare cearta visez urat si ma trezesc speriata, cu K frematand in burtica si incercand sa ma faca sa inteleg ca doar noi doua suntem importante.
Vreau o luna de liniste. Fara el si nimic care sa ma lege de el, fara un mesaj, fara un telefon, fara un cuvant care sa imi aduca aminte ce a facut 8 luni de zile. Am obosit atat de rau incat sunt in stare sa ma urc intr-un taxi si sa ma duc acasa, sa sun la usa si cand deschide sa il pocnesc peste fatza pana vad sange siroind. Eu, pacifista lui peste prajit. Sange pe gresia pe care am frecat-o de zeci de ori.
Raul nu trebuie tratat cu bun, e o pierdere de timp. La anumit rau trebuie sa raspunzi cu si mai rau. Si da, exista oameni pentru care bataia e rupta din rai. Omul asta merita batut. Nu vreau nicio parere a nimanui aici. Nu vreau sa ma compatimeasca nimeni, probabil ca am facut candva ceva sa merit o asa mizerie, oi plati si pentru asta. Dar trebuie sa se termine si trebuie sa se termine de tot pentru ca altfel o sa devin fiara aia pe care o urasc si pe care am ingropat-o candva demult, undeva..
Ce faci cand te iununda ura desi tu pluteai intr-o iubire mai presus de orice alte sentimente?! Te ascunzi si rumegi ura sau tasnesti din marea ta de iubire si uiti tot? Am tot incercat sa tasnesc, dar marea mea de iubire pare o miere groasa, vascoasa, de pin. O miere neagra care nu ma lasa sa tasnesc..
I'm a bomb creator
I'm fighting and I don't know why
I live
Always will survive
miercuri, 3 februarie 2010
Copilul inotacios
In fiecare seara are loc un recital al micii sirene. Inainte de culcare, pe K o apuca un dans si o rasucire incat ma trezesc cu laptopul in brate si picioarele incrucisate, sa nu cumva sa evadeze copilul..Acum niste ore Zenat ma intreba cum de reusesc sa ma enervez asa de rau si mai ales cum de nu se autoexpulzeaza Kate cand eu is nervozata:) Dragutza mea inotatoare stie de luni de zile ca la mami furtunile ce par in scris tsunami is de fapt mici valuri facute cu o linguritza intr-un pahar cu apa minerala. Hait! Iar a facut treaba aia care se resimte suspect de tare spre "iesire". Ma..eu nu inteleg ceva! O dau cu creme scumpe, ii povestesc cate in luna si in stele, o mangai, o alint, ii dau sa manance numai minunatii si in ce cantitati doreste si ea totusi ma sperie o data la cateva zile cu aceste impunsaturi ciudate! Oare e un fel de cioc-cioc al ei? Mai avem de stat o luna si 10 zile. Azi am implinit fix 8 luni de la ziua in care K a aparut in OU (sau din OU:))). O luna si 10 zile nu e mult, cam cat de tare trebuie sa strang picioarele ca sa priceapa bb ca ma speriu la fiecare miscare joasa a ei?!
Imi plac sfaturile medicilor - stai in pat cu picioarele in sus, stai pe partea stanga si pune o perna intre picioare. Nimic nu mi se pare sfat bun, as ruga un domn dragut sa-mi lege picioarele cu funda rosie si sa ma rasuceasca-perpeleasca el toata noaptea..Nu mai am somn:(
Am pus pe perete hartia cu numerele de telefon magice in caz de aparitie a popilului mai devreme..Termenul ei oficial este 25-27 martie, dar eu stiu ca ea vine dupa 13 martie..cand vrea ea. O asteapta o armata de oameni frumosi..si eu, cel mai tare..S-a calmat. Si e deja maine. Nani bun.
Imi plac sfaturile medicilor - stai in pat cu picioarele in sus, stai pe partea stanga si pune o perna intre picioare. Nimic nu mi se pare sfat bun, as ruga un domn dragut sa-mi lege picioarele cu funda rosie si sa ma rasuceasca-perpeleasca el toata noaptea..Nu mai am somn:(
Am pus pe perete hartia cu numerele de telefon magice in caz de aparitie a popilului mai devreme..Termenul ei oficial este 25-27 martie, dar eu stiu ca ea vine dupa 13 martie..cand vrea ea. O asteapta o armata de oameni frumosi..si eu, cel mai tare..S-a calmat. Si e deja maine. Nani bun.
Donei si fetelor de peste ocean
pentru ca ele mi au venit in minte dupa ce am citit textul:) Ele si povestile lor despre politetea exagerata din occident..enjoy:)
Sentimentul romanesc al isteriei
text de Mircea Cartarescu
Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e
ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o
data cu el.Esti una cu toti ceilalti.
Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa
nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici
De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele
mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.
In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult.
Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la
caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa
elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te
contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (“am cazut de
acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te
grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un
balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile.
Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru
fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca
la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara
care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat
mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge
insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o
badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de
lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara
complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si
scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere.
Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de
cand se stiu.. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca
nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au
rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social,
calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de
sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii
recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii
isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profound
alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:
tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de
explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul
generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca
suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont,
carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si
aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa
sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate.
Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai
moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale
publicului.
Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge
binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele
premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat
printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga,
scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite
deocamdata.
Sentimentul romanesc al isteriei
text de Mircea Cartarescu
Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e
ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o
data cu el.Esti una cu toti ceilalti.
Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa
nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici
De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele
mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.
In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult.
Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la
caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa
elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te
contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (“am cazut de
acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te
grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un
balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile.
Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru
fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca
la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara
care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat
mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge
insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o
badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de
lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara
complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si
scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere.
Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de
cand se stiu.. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca
nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au
rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social,
calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de
sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii
recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii
isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profound
alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:
tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de
explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul
generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca
suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont,
carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si
aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa
sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate.
Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai
moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale
publicului.
Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge
binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele
premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat
printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga,
scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite
deocamdata.
marți, 2 februarie 2010
Pace
De cand o stiu pe bunica mea, in toate rugaciunile ei catre Cel de Sus, aparea rugaciunea "Sa fie pace". Bunica nu e chiar asa de batrana, e nascuta in 1939, a prins oarece razboi, insa cred ca ea se refera la o PACE generala, nu neaparat la lipsa razboaielor.
Am cautat multa vreme pacea asta. De cate ori cred ca o gasesc si ma entuziasmez, un conflict minor distruge tot si ma trezesc din nou intr-o neagra dezamagire. Pacea nu tine de un singur om. Indiferent cata intelepciune cultiv si indiferent cat de bine imi gestionez sentimentele, invariabil reusesc sa explodez la cea mai mica "atingere". Sunt un camp de mine anti-personnel pe care sunt plantate mii de maci rosii, sa nu se vada sangele tasnind. Din mine.
Nu poate exista pace intre doi oameni care nu se mai iubesc, asa cum nu o sa mai existe pace intre evrei si amaratii din Gaza..Copilul meu e ca si livada de lamai a unei vaduve palestiniene, vecina cu ministrul Israelian al apararii..ca in Lemon Tree..
Am obosit sa tot cred ca intr-o zi o sa fie bine. Cineva imi spunea sa fiu fericita ca "evreul" imi iubeste copilul, ca e destul, nu o sa imi pese de fapt daca ma iubeste pe mine, pentru ca eu nu voi avea nevoie de asta. Nimic mai fals. Copilul meu creste in mine, chiar si cand se va naste va fi tot o parte din mine, asa cum eu sunt mama si mama e in mine..
Pacea trebuie sa fie mai mult decat o serie de vorbe si conventii care nu sunt de fapt reale. O invitatie la "civilizatie", vizite pe nepusa masa, conversatii cu entitatea acvatica pe care o adoram amandoi - asta nu e pacea. Asta este un lung tratat de neagresiune, inutil. Agresiunea nu trebuie sa fie fizica pentru a face rau cuiva. Este destul sa arunci niste vorbe in vant. Urmele unui atac cu bombe se vad dupa ani de zile, urmele unor cuvinte nu se vad, dar unele nu trec niciodata. Si da, sunt rani care nu se vor vindeca, rani adanci..Copilul nedorit.
Minunea de a iubi ceva despre care nu stii decat ca este o celula care pulseaza versus ura si egoismul cuiva care iti cere sa renunti la vrerea ta ca dovada a unei iubiri bolnave, pe moarte.
Pacea nu trebuie sa fie un compromis. Prefer un razboi cu victime colaterale. O pace pe hartie este nula, cat timp in spatele ei zace o ura de neinteles, o ura care nu va disparea. A cui este vina in razboiul asta? A mea pentru ca EU am ales. A mea pentru ca alegerea mea ar putea schimba cateva vieti. O schimbare care teoretic vine la pachet cu minuni si multa bucurie. From my point of view. De dupa coline, din cealalta partea a conflictului se vede altfel. Ca in orice conflict, eu consider ca dreptatea este de partea mea, caci eu am ales copilul. Nu am nevoie de o pace care sa dureze cateva zile, cateva luni, cativa ani. Prefer sa imi schimb statutul in tara neutra, nu vreau sa fiu implicata in niciun fel de conflict. Nu mai vreau o livada de lamai in vecinatatea lui, vreau sa imi iau fructul si sa ma asez linistita undeva departe. Metaforic vorbind am ales bine Elvetia, acolo isi tin o multime de evrei banii, nu? Pacat ca din povestea mea cu lamai nu se va intelege nimic, daca nu ati vazut filmul si nu stiti povestea.
Oricum toata lumea isi doreste sa fie pace de fapt. Din pacate unii nu inteleg ca pacea nu este un compromis..Eu nu mai fac compromisuri. Eu am pierdut demult ceva-ul care ar fi putut sa fie cheia unui compromis, acum mi-a ramas doar castigul. Si cei care au de castigat nu au de ce sa faca vreodata compromisuri, nu-a asa?!
נעשה
Am cautat multa vreme pacea asta. De cate ori cred ca o gasesc si ma entuziasmez, un conflict minor distruge tot si ma trezesc din nou intr-o neagra dezamagire. Pacea nu tine de un singur om. Indiferent cata intelepciune cultiv si indiferent cat de bine imi gestionez sentimentele, invariabil reusesc sa explodez la cea mai mica "atingere". Sunt un camp de mine anti-personnel pe care sunt plantate mii de maci rosii, sa nu se vada sangele tasnind. Din mine.
Nu poate exista pace intre doi oameni care nu se mai iubesc, asa cum nu o sa mai existe pace intre evrei si amaratii din Gaza..Copilul meu e ca si livada de lamai a unei vaduve palestiniene, vecina cu ministrul Israelian al apararii..ca in Lemon Tree..
Am obosit sa tot cred ca intr-o zi o sa fie bine. Cineva imi spunea sa fiu fericita ca "evreul" imi iubeste copilul, ca e destul, nu o sa imi pese de fapt daca ma iubeste pe mine, pentru ca eu nu voi avea nevoie de asta. Nimic mai fals. Copilul meu creste in mine, chiar si cand se va naste va fi tot o parte din mine, asa cum eu sunt mama si mama e in mine..
Pacea trebuie sa fie mai mult decat o serie de vorbe si conventii care nu sunt de fapt reale. O invitatie la "civilizatie", vizite pe nepusa masa, conversatii cu entitatea acvatica pe care o adoram amandoi - asta nu e pacea. Asta este un lung tratat de neagresiune, inutil. Agresiunea nu trebuie sa fie fizica pentru a face rau cuiva. Este destul sa arunci niste vorbe in vant. Urmele unui atac cu bombe se vad dupa ani de zile, urmele unor cuvinte nu se vad, dar unele nu trec niciodata. Si da, sunt rani care nu se vor vindeca, rani adanci..Copilul nedorit.
Minunea de a iubi ceva despre care nu stii decat ca este o celula care pulseaza versus ura si egoismul cuiva care iti cere sa renunti la vrerea ta ca dovada a unei iubiri bolnave, pe moarte.
Pacea nu trebuie sa fie un compromis. Prefer un razboi cu victime colaterale. O pace pe hartie este nula, cat timp in spatele ei zace o ura de neinteles, o ura care nu va disparea. A cui este vina in razboiul asta? A mea pentru ca EU am ales. A mea pentru ca alegerea mea ar putea schimba cateva vieti. O schimbare care teoretic vine la pachet cu minuni si multa bucurie. From my point of view. De dupa coline, din cealalta partea a conflictului se vede altfel. Ca in orice conflict, eu consider ca dreptatea este de partea mea, caci eu am ales copilul. Nu am nevoie de o pace care sa dureze cateva zile, cateva luni, cativa ani. Prefer sa imi schimb statutul in tara neutra, nu vreau sa fiu implicata in niciun fel de conflict. Nu mai vreau o livada de lamai in vecinatatea lui, vreau sa imi iau fructul si sa ma asez linistita undeva departe. Metaforic vorbind am ales bine Elvetia, acolo isi tin o multime de evrei banii, nu? Pacat ca din povestea mea cu lamai nu se va intelege nimic, daca nu ati vazut filmul si nu stiti povestea.
Oricum toata lumea isi doreste sa fie pace de fapt. Din pacate unii nu inteleg ca pacea nu este un compromis..Eu nu mai fac compromisuri. Eu am pierdut demult ceva-ul care ar fi putut sa fie cheia unui compromis, acum mi-a ramas doar castigul. Si cei care au de castigat nu au de ce sa faca vreodata compromisuri, nu-a asa?!
נעשה
luni, 1 februarie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)