sâmbătă, 18 decembrie 2010

De ce oare? De ce oare?

Sa va spun o poveste. Era ziua mea. Era ziua mea, asa..de cam 2 ori pe an. O data vara si a doua oara toamna. Sa zicem ca ziua din vara trecea neobservata, pana la Facebook - aceasta minune care mi-a readus zambetul pe buze de ziua mia! Dar ziua de Sfant, pana mea..Toata lumea stie cum ma cheama, nu?! Desi porecla Rataceasca, ma precede..si mai induce oamenii in oroare, unii crezand ca nu exista Sfanta Rata..Exista. Am declarat-o eu insami.
Si cum era ziua mea, cum ma apuca amocul si stresul. Ani de zile am gatit si m-am spetit si am pus masa si am asteptat. Si am asteptat. Si dupa ce am tot asteptat, m-am asezat la masa cu ai mei, desumflata toata. Si am mancat tort si am suferit in mine, si am suferit si mai rau auzindu-i oftand si am mancat cu nervi si nu a mai fost nicio sarbatoare. Caci, ce credeti?! La ziua mea nu venea nimeni. Dupa ani de zile in care eu sunam sa zis "La multi ani!" si eram pe loc invitata si faceam slalom intre 2 aniversari (am multe gasti si toti is nascuti frate in aceleasi zile). Cumparam cadouri frumoase, faceam funde sau nu, cert este ca intram in casele oamenilor plina de bucurie si radeam ore intregi, visand ca intr-o zi, de ziua mea, o sa fie si la mine in casa la fel. P*la. Scuze, dar asta e cuvantul cel mai potrivit, ma jur!
Cam asa a fost intre 20 si 30 de ani. Aproape devenise o suferinta sa fie ziua mea de nastere sau de nume. M-au salvat locuri de munca minunate, petreceri cu colegii deveniti familie, iesiri la terasa cu fetele mele iubite. Printre cele mai dragi amintiri de la ziua mea, ramane o petrecere surpriza facuta in Que pasa, acum multi ani, de Margaretele mele iubite. O petrecere cu tort! Cu scos afara din bar si plimbat pe strazi si apoi multe confeti si bautura si cadouri minunate si oameni care iubesc frumos si curat. Apoi..m-am facut mare si a inceput sa nu mai imi pese ca e ziua mea. Si am inceput si sa uit cand is zilele altora. Fara sa vreau. Uneori imi pare rau ca nu mai tin minte si ma simt prost, dar am uitat, caci is batrana si eu.
Casa mea nu mai este asa de plina de cand avem copii mici, dar a ramas plina de oamenii care au devenit familie in ultimii ani, nasici si mosici si familia care m-a adoptat si thassieni mei dragi. Este destul. Pana si zilele de nastere si de nume au inceput sa fie mai putin importante. Acum e mai importanta ziua copilului, motiv de mare petrecere si tort, luna dupa luna. In fapt am inteles ca nu am nevoie de o zi sau doua pe an, ca sa fiu fericita. Cadouri imi cumpar singura si ma bucur de ele mai bine, caci eu stiu sigur ce sa imi iau. Curand nici nu o sa mai gatesc de zilele mele, caci slava DOmnului, gatesc 300 de zile pe an ca popa. Si uite asa, usurel, o sa ajung de ziua mea sa imi fac cadou o plecare, eu cu Kate si un domn sau eu cu Kate si neamul mieu. Mesele de acasa, pline de bucate si goale de oameni, vor deveni mese cu fete de masa desenate cu contur bleu. Si sosuri de castravete si iaurt si branze in folie, la cuptor si ardei copti plini cu branza imi vor face zilele si mai frumoase si mai indestulate, si nici nu vreau sa imi mai zica nimeni La multi ani si apoi sa nu vina sa ma vada.
Acum ca mi-a trecut framantarea, ma intreb cum o sa plec pe frigul asta dupa cadouri de Craciun?!
Azi nu este ziua mea. Dar masa mea e plina si astept la tuica fiarta niste oameni dragi. O sa imi cand in gand La multi ani si o sa ma bucur cu ocazia asta.
La multi ani si voua!