" Din bogata si puternica publicistica a lui Mircea Eliade, opt ani dupa Itinerariul spiritual ce pentru intaia oara punea problema tinerei generatii care se identifica si se recunoaste ca atare, retinem articolul numit „Mitul generatiei tinere” (1935). Acolo ne vorbeste de acea stare binecuvantata care este tineretea, „cand absolut toata lumea poate depasi conditia umana”, intruchipand vechiul mit romanesc al „tineretii fara de batranete si vietii fara de moarte”, dincolo de determinarile varstei biologice, ajungand la o viata „perfecta, plenara, fireasca – adica tanara”. Sperantele lui Eliade asupra caracterului unic al generatiei ce se ridica dupa sfarsitul primului razboi mondial s-au verificat, acei tineri au ramas ne-intrecuti in cautarea Absolutului, de o inalta spiritualitate ce, unita cu profunda lor eruditie, le-a asigurat multora un renume mondial.
Ne intrebam ce ar fi gandit Eliade despre colosalele potente ale noastre, ale celor ce aveam la „revolutie” 18-25 de ani, prima generatie ce putea gandi si scrie liber dupa infernalul holocaust comunist, atat de selectiv, care a secerat floarea elitei noastre si a zdrobit tot ce putea fi banuit de intelectualism sau spiritualitate.
In aceasta luna decembrie, la17 ani dupa Timisoara si masacrele din toata tara, nu putem decat constata ca generatia noastra nu numai ca nu s-a afirmat, dar – ceea ce este mult mai grav – nici macar nu s-a conturat. Raspanditi prin exil sau prin tara, nu am stiut sa ne adunam dincolo de acel dureros moment al Pietii Universitatii, dupa care am ajuns a ne raspandi care incotro, prada unei lumi necunoscute, ce-i imbogatea exponential pe vechii securisti si condamna la mansarde mizere, alcoolism si ratare pe tinerii creatori care, prin definitie, nu puteau exploata in folosul lor structuri economice cladite pe nationalizari si nepotism comunist. Dupa lunga noapte bolsevica, cei ce traisera in tara aveau inca frica insurubata in constiinta sau erau atat de uimiti de proaspata libertate de a vorbi si scrie fara cenzura incat au lasat pe mai tarziu rolul lor misionar, cel de a pastra vie memoria, tragand concluziile comunismului, fie si in mod usor ridicol, cu auto-suficienta caracteristica varstei. Iar cei ce scapasem de frica, prin trai indelungat in exil, nu i-am ajutat, nu i-am impins, multumindu-ne sa le rezumam lecturi pentru ei pana atunci inaccesibile sau incercand sa impartasim o credinta intr-un destin imperialist al tarii si culturii noastre, crez ce nu se marturisea decat in discutii de cafenele.
Regretam ca nu s-a facut un Nürnberg al comunismului? Spunem ca este injust? Dar cine oare ne impiedica pe noi, noi ce inca mai vrem si mai putem face acest lucru, sa facem dupa puterile noastre, fiecare cu farama lui de talent, teza, antiteza, sinteza, sa explicam pe limba tuturor monstruozitatea stalinista, si asta pana nu vom mai vedea pe umerii tinerilor de 20 de ani tricouri cu Che Guevara, sau, mult mai dureros, cu Ceausescu insusi?
Credinta noastra este ca nu mai putem asista doar cu dezgust la lichefierea coloanelor vertebrale, la dezintegrarea societatii romanesti, la inversarea valorilor, la renuntarea oricarei demnitati nationale, fara macar a releva aceste anomalii profunde si a incerca sa le combatem. Asistam la o banalizare si la o relativizare a ocupatiei sovietice, ce nu a luat sfarsit nici in 1989; nu rari sunt azi tinerii care se pretind comunisti, asa cum probabil parintii lor regreta vremurile ceausiste, in care, de bine, de rau, aveau o gheara de pui in farfurie, un apartament insalubru si impodobit cu turturi, dar cu o chirie aproape simbolica.
Din vina noastra s-a ajuns la aceasta banalizare, nu am facut destul in anii aceia gloriosi, cand a muta muntii ni se parea un minim efort. Cine oare in 1990 ar fi indraznit sa arboreze un tricou in slava lui Ceausescu, nume la auzul caruia tot omul scuipa, dupa care-si facea repede semnul crucii, pentru a alunga necuratul? Dar noi taceam. Aveam tineretea noastra de trait, si apoi eram convinsi ca bunul simt al romanului, hranit de scrierile predecesorilor nostri, nu va permite o repetare a istoriei.
Si iata ca acum, dupa 17 ani, vechii securisti si-au refacut o sfidatoare virginitate, ba sunt chiar respectati cu ajutorul confortabilelor conturi prin bancile straine sau romanesti. Creatori de cultura nu au ajuns – si nu au cum sa ajunga –, dar creatori de „opinie publica” au devenit aproape pe nesimtite.
Daca nici acum nu reactionam, nu punem mana pe condei, inca si inca o data, de cate ori va fi nevoie, pentru a explica acestori tineri „comunisti” sau indiferenti tragedia prin care a trecut poporul nostru, nu putem spera intr-o continuitate a sclipitoarei noastre culturi, faurite cu atatea jertfe prin exil sau prin temnitele comuniste. Nu putem spera ca acesti tineri de 20 de ani sa cunoasca – si cu atat mai putin sa-si insuseasca – autenticele valori crestine si nationale ale romanilor.
Putem scrie despre ce ne macina, despre acel Pitesti sau Aiud ale caror nume stau scrise in constiintele noastre cu litere de foc, fie si numai despre faptul ca cel mai invrajbit tortionar al Pitestiului isi termina viata de membru activ al societatii romanesti cu o pensie cocheta servita din banii obstesti, in libertate bineinteles, avand oricand posibilitatea de a se intalni cu vreunul dintre putinii fosti detinuti care ar fi supravietuit torturilor onfernale. Putem scrie oriunde ne publica, despre acele lucruri ce ne dor si vor continua sa ne doara.
Sa asteptam oare cuminti sa se indeplineasca blestemul din inchisori, sa vina Dunarea puhoi, spaland tara de gunoi, de urgia stalinista si de pleava comunista? Francezul din popor, intelept ca si taranul roman de odinioara, are o vorba de duh: „Cand omul isi aduce aminte, neamul supravietuieste” (Quand l’homme se souvient, le peuple se maintient). O ajunge oare o mana de oameni pentru a forma cimentul unei societati, atunci cand majoritatea ignora sau bagatelizeaza trecutul? Ne-om putea multumi sa pastram vie memoria in micro-celulele noastre, indurerindu-ne invariabil si la infinit la cateva pahare de vin cu aceiasi prieteni demult convinsi de aceste adevaruri, dand cu bocancii pentru a sparge usi deja larg deschise? O fi destul sa punem pe umerii copiilor nostri – si asa destul de fragilizati de acapararea copilariei lor de catre televizor si jocuri electronice – tragedia comunista fara a face NOI ceva, orice ?
Toti cei ce am avut norocul de a citi la o varsta frageda pe Nae Ionescu, Constantin Noica, Petre Tutea, Emil Cioran, Mircea Eliade, am crescut in umbra lor, simtindu-ne mici si ezitand a scrie, a ne da cu parerea atunci cand nu ne intreaba nimeni, ferm convinsi ca daca pana la Platon nu se scrisese tot, pana la noi sigur se infaptuise prin sclipirea unica a generatiei interbelice. Amarnica greseala! Chiar daca esentialul a fost scris, trebuie repetat, reformulat iarasi si iarasi.
Dupa atatia ani ce nu au fost inchinati menirii noastre, adica a arata prin fapta si prin scris calea luminoasa pe care o distingeam cu avantul si nebunia tineretii, momentul a sosit sa ne recunoastem ca si generatie, sa ne unim eforturile, adica sa scriem, in sens marturisitor si misionar. Sa scriem pentru a nu uita trecutul si pentru a ne descoperi un viitor. Deoarece subscriem crezului lui Bulgakov ca scrisul este „magic”. Si deoarece ajungem la varsta la care incepem sa ne gandim ca daca nu o facem acum, nu o vom mai face niciodata. Primatul si importanta scrisului, cel cotidian, efort prelungit in timp, ne-au fost indestul aratate de catre cei ce au pus bazele iubirii de tara si neam si ale luptei nationale. Cine dintre noi poate uita publicistica unui Eminescu, unui Goga, unui Eliade? Avem deja un oarecare sentiment al inutilitatii, intrebandu-ne cine in Tara Romaneasca mai citeste presa si cat anume am putea influenta ceva fie si in cultura, intr-o lume in care necinstea si lasitatea – si nu doar cele politicienesti – sunt mai degraba pretuite si recompensate. Dar frumoasa nebunie a lui Don Quijote nu ne sperie, si pana la urma nimic din ceea ce gandim si scriem nu poate fi absolut inutil. Daca durerile, zbaterile noastre misca zece tineri, daca zece suflete de romani isi pot depasi preocuparile strict materiale, daca cu ajutorul scrierilor noastre pot ajunge sa tinda daca nu spre Absolut, macar spre respectul spiritualului, scopul nostru va fi atins.
Zece. Cei zece pot forma, la randul lor, o elita, o generatie.
Am citit recent o piesa de teatru numita Cat Saturn va rasari, scrisa de Liviu Uleia. D-sa, excelent observator, nu creeaza o lume – in piesa decorurile, pe doua nivele, fiind dintr-un azil psihiatric –, ci retranscrie in acest cadru discutii banale din Uniunea Scriitorilor sau dintr-un oarecare minister din Romania post-revolutionara, unde, daca nu exista un interes financiar, toata lumea vorbeste impreuna pentru a se intelege separat. Or, cum polemica din Cat Saturn va rasari este in mod manifest lipsita de miza economica pentru personaje, replicile se succed, se incruciseaza, cateodata senzuale, deseori pline de umor (cunoscandu-l pe D-l Uleia, cu greu ni-l putem imagina lipsit de umor), fie el si negru, ba se si schiteaza un sistem filozofic. Autorul, la 39 de ani, filolog, are opere publicate, fiind atat poet, cat dramaturg si eseist. Face parte din generatia care la „revolutie” avea 18-25 de ani. D-l Uleia insa, ca si alti exponenti emeriti ai generatiei noastre, straluceste prin absenta D-sale din discutiile treburilor obstesti.
Tacerea noastra este dureroasa, nu pentru ca am lasa un loc neocupat sau pentru ca nu am face noi istoria, dar gandindu-ne la copiii nostri, pe care in anii de huzureala sau lupta zilnica impotriva saraciei, am gasit timp sa-i facem, la golul pe care-l vor resimti cand vor constata ca intre scriitorii realist-socialisti, ce sunt pe cale de a deveni referintele culturale ale acestui secol, si ei, tinerii, nu este... nimic.
Tine D-l Uleia neaparat sa se expuna unor asemenea concluzii din partea copiilor D-sale? Aceasta intrebare ne-o punem si noi, si o punem tuturor celor din generatia noastra care nu si-au secat izvorul fortelor vii incercand sa supravietuiasca in aceasta societate ingaduitor numita „liberala” sau „capitalista”, care nu s-au compromis iremediabil sau care, dupa expresia lui Eliade, mai pot trai altceva decat dezagreabila si putin glorioasa serie de procese biologice, psihologice, economice si sociale ce-i poarta mai lent sau mai rapid spre moarte.
Piesa D-lui Uleia este o radiografie fidela a haosului ce domneste in societatea romaneasca post-comunista. Menirea noastra insa, asa cum o intelegem noi, nu este de a fotografia naturi moarte, ci, cat avem inca acea licarire de nebunie numita tinerete, de a incerca sa ordonam acest haos fie numai si prin condei, singurul mijloc pe care il mai avem la indemana cinstit vorbind.
Aceste randuri sunt un indemn la lupta. Si, ca atare, durerosul strigat din temnita, cu acelasi nume al lui Radu Gyr, traduce perfect consternarea, stupoarea noastra de a vedea barbati de valoare demisionand din rolurile lor firesti. Oricata scarba ne-ar provoca forma actuala a mioriticei polis, nu avem voie sa dezertam, cu pumnii stransi sa tacem din gura, sa intrebuintam in loc de polilalie ermetismul, sa fugim in munti pana sa fi inceput lupta, daramite sa se fi sunat retragerea... Nu dor nici luptele pierdute,/ nici ranile din piept nu dor/ cum dor acele brate slute/ care sa lupte nu mai vor...
Am putea concluziona prin: „Ascute-ti, asadar, pana de gasca, ia hartia si la morile de vant!”. Sau prin a ne intreba cat ne-o mai fi ramas in clepsidra inainte de a o intoarce definitiv, cand ne vom dispensa de a mai pomeni vreodata ceva despre tineretea si avantul nostru, renuntand pana si a intelege acea tinerete fara de batranete invocata de inaintasii nostri.
Mircea Eliade spunea ca timpul pe care ni-l ingaduie viata pentru totala noastra depasire, pentru trairea unui mit, este limitat. Este intotdeauna timp pentru creatii de orice fel, artistice, sociale, filozofice. Tragea concluzia in 1965 ca generatia sa nu a avut decat 12 ani de libertate creatoare. Apoi a venit ocupatia sovietica si totul a amutit.
Oare generatia noastra cat va mai avea?"
Simona NICULESCU
Am fost colega de liceu cu Liviu Uleia. Nu stiu ce m-a apucat sa incerc sa caut faramite de memorie despre el pe net. Poate imi dai cateva picaturi de culoare pe canvasul vietii lui. Eu plecand din Romania in 1990 nu am tinut contact cu nimeni din liceu ani de zile. Acum cativa ani cand m-a apucat nostalgia, si am incercat sa imi caut fostii colegi. Nu m-a surprins prea tare sa aflu ca Liviu a devenit poet, dramaturg si eseist publicat, cu asa o minte si o inima boema ca a lui.
RăspundețiȘtergere