Acolo unde ochii dor (sau filmul gastii mele de acasa)

"Într-o Românie dezolantă, elevul Fane găseşte într-un hangar maşina viselor sale, un splendid Jaguar, şi, împreună cu prietenii săi, cinci băieţi plus o fată, se urcă la volan pleacând într-o excursie la mare. Drumul acesta iniţiatic îi ajută să se cunoască mai bine.Cei care au văzut deja specialul şi atât de atipicul "Unde la soare e frig", nu pot rata bijuteria de faţă."

Demult am primit un vhs de la o colega de birou - Oana. Cica era un film in care juca si fratele ei mai mic, Alexandru. Am zis: cum sa joace intr-un film? Ca e un pici. Uite asa! A venit o echipa, ei jucau football in curtea dintre case (vilutele din Romana, pe langa restaurantul La Mama, in spate la Eva). S-au ales cativa copii, s-a cerut permisiunea la parinti si s-a facut un film..Just like that. Si eu am capatat o caseta intru vizonare. Cred ca l-am vazut de 100 de ori. De cam 50 de ori singura acasa, si de inca 50 de ori cu gasca de acasa.

Eu eram Mortu'.

Pentru ca pe mine ma chinuiau cel mai tare:)) Ma trimiteau dupa beri, dupa orice, asa.. eram mai mica si deci li se parea ca e treaba mea. Lucica era Rosu, pt ca avea parul valvoi si era blond:)) Cred ca Vioara era Fane. Nu mai stiu cine era Pasha, dar cu ochii de acum Pasha tre' sa fii fost Caramele, ca el era cool. Nu avem nici o Anuta in gasca..Erau fete, cateva..eu eram insa Mortu' :))))

Am iubit filmul asta. Dupa cele 100 de vizionari, Oana mi-a cerut caseta inapoi. Asta se petrecea prin 1998..sau 1997. Demult. Au trecut anii si intr-o zi un amic m-a sunat. Si a intrebat: "Bai Mortule, tu mai ai ma filmul ala?? " S-a povestit despre acest film, asa din gura in gura. Eram ca oceanul cel mare in care se stia povestea lui Nemo. Asa ca au inceput cautarile. Cu Oana nu ma mai vazusem din 1999. Pe net erau foarte putine informatii. Stiam ca Tudor Giurgiu fusese asistent de regie la acel film, stiam unde sta Oana, stiam cum il cheama pe regizor, dar nimeni nu stia nimic despre acest film, despre o copie a lui.

Pana intr-o zi cand Mediateca din Brasov a raspuns unui email, unul din zecile de mesaje trimise in lume. Asta se petrecea in anul 2001 sau 2002. Am primit o copie a casetei si gasca s-a reunit, aducand mai multi ochi la vizionare. Am ras si am vazut si revazut..Am intors timpul inapoi, Mortu' a carat din nou bere de la frigider, ne-am reimpartit numele personajelor, am ras si cumva cred ca am si plans, in noi. Dupa copii din noi.

La o perioada de timp, cand ne e dor de noi si vrem sa uitam:

- de noile neveste sictirite si vesnic obosite,

- de ratele la masini si case,

- de amantele si amantii care ne tin adrenalina la nivel inalt,

- de parintii care ne tot piseaza sa ne casatorim (care nu suntem!) si sa facem copii,

- de sefii care ne mananca ficatii,

- de noi cei de azi care am uitat sa fim pici

cred ca e bine sa cautam un vhs player, un video zic (:)))))))))), sa ne asezam pe jos in sufrageria cu mobilier de pe vremuri, sa bem bere (si cu noi si covoarele din casa) si sa ne bucuram de Jaguarul din camp, de aventurile picimii, de iubirile lor, de cool-ismul Pashei si de betia si nebunia lor.

Daca cumva am gasi o zi in care gasca noastra de acasa sa fie aia de demult, si am revedea filmul nostru, cred ca, uitand de toate, primul nostru gand ar fi sa ne urcam in masina cu numai 5 locuri, sa ne inghesuim bine (sa incapa si Lucica!!) si sa plecam la mare, in vechiul nostru Costinesti, in vechea Constanta, in vechiul Port, departe de tot, fara alti oameni.

Acolo, unde ochii dor.