In cautarea sufletului Craciunului. Si al nostru

Aventura dintr-un brad


Cand am primit documentul, am avut emotii. Am inceput sa citesc timid, apoi m-am oprit. Nu aveam starea necesara, mintea imi umbla numai la griji si alte probleme, copiii tipau in jurul meu, apoi trebuia sa gatesc, sa spal, sa hranesc bebelusul.. Si lucrurile se tot aglomerau, asa ca am pus pe hold manuscrisul si am asteptat sa am sufletul pregatit. Pentru ca de asta este nevoie cand citesti asa ceva. In timpul pauzei am citit o alta carte, una care mi-a bucurat zilele si mi-a readus linistea necesara lecturii acestei carti speciale, cea pusa deoparte. Si bine am facut ca am citit altceva inainte, pentru ca mintea mea era deja insetata de frumos. Pe drumul de intoarcere de la Timisoara, dupa o vacanta plina de iubire si pace, am deschis cartea (tableta) si in tren, dand la o parte barbat, bebelus si copila zglobie, am citit.
Inceputul scriiturii mi s-a parut timid, recunosc ca mi-a fost frica sa nu continue asa povestea, dar, vai, ce surpriza frumoasa am avut, trezindu-ma prinsa in emotia aventurilor prin care treceau eroii mei iubiti de acum. In timp ce citesc am obiceiul de a imi proiecta in minte actiunea, trec pe rand prin fiecare personaj, simt caldura flacarii la piept, vantul rece in par, stangerea bunicului iubit in brate. Si tot in timp ce citesc simt cum tu, scriitorule, iti deschizi sufletul si toata bunatatea ta de tata ti se duce in taste. Si mi te imaginez complotand alaturi de iubirile tale, cu ochii la fiul tau si avand-o complice pe sotia ta. Un complot care in engleza s-ar numi brainstorming, o furtuna de idei care arunca personajele intr-o valtoare de peripetii. Si citesc si ma bucur si fetita mea ar vrea sa stie ce citesc si sa ii citesc, dar nu. Acesta este cadoul ei de Craciun, ce fac eu acum este complet ilegal! Si tocmai ce m-am razgandit si cartea va fi cadoul de Mos Nicolae, pentru ca pana in Craciunul acesta Katerina mea va trebui sa ma ajute sa gasim o Amadora pentru bradul nostru. Primul nostru brad in casa noua. Primul nostru Craciun in familia de 4 persoane. Primul Craciun cu mama, tata, fetita si baietel.
Cartea asta minunata este despre cautarea sufletului bun din noi, cei stresati de munca, cei care uitamcat este totul de minunat in jur. Eu sunt libera de stesul muncii de birou din luna iunie si am vazut totul cu alti ochii, insa voi, parinti care sunteti la munca de la 8 la 10 seara, faceti-va timp sa cititi copiilor vostri aceasta poveste. Pentru ca in magul cel trist suntem noi, inversunati din cauza unui dead line sau a unui client care ne calca in picioare. Pentru ca Iuri si Helena sunt pruncii nostri care cauta iubirea. Pentru ca Gabriel este un inger, un arhanghel cu o misiune. Faceti-va timp sa citit vartea asta pentru voi, ca sa va aduceti aminte cat de fericiti eram cand eram copii si Craciunul avea magie, numera doar o goana dupa cadouri. Aduceti-va aminte despre sufletul Craciunului, despre cum se insufletea casa caci era plina de iubire. Craciunul nu e Coca-Cola. Craciunul este familia stransa la masa, miros de cozonac, copiii in pijamale cautand sa prinda Mosul. Craciunul sunt mama si tata, pastratorii cadourilor ascunse. In cautarea Sufleului Craciunului este cautarea sufleului nostru, a partii bune si frumoase, generoase.
Cartea inceputa timid a crescut atat de frumos pe parcurs incat am simtit cum tu, dragul meu prieten scriitor, ai inceput sa ai incredere in tine si sa lasi frau liber iubirii si ideilor frumoase! Stiu sigur ca venirea lui Andrei in familia voastra a contribuit la nasterea acestei povesti atat de frumoasa si astept si alte povesti de la voi, curand.
Va multumesc pentru increderea pe care mi-ati acordat-o, va multumesc ca ati asteptat sa imi gasesc linistea sufleteasca necesara citirii acestui manuscris, va multumesc pentru cea mai frumoasa poveste de Craciun citita de mine in ultimii 10 ani:)
Revin dupa Mos Nicolae cu recenzia Katerinei,aceasta micuta criticuta.

Un post din 2011 sau 2012, pe care l-am gasit, citit, ster si am ras tare:))

Doarme Kate. Am timp sa scriu ceva, ceva ce cred ca imi doream sa scriu. Mi-e dor de munca..stiu, patetic! Acum 2 zile strigam ca as sta acasa toata viata, as face copii si i-as creste. Sau as creste cu ei. Dar munca mea a fost ca un drog pentru mine, de ceva ani incoa'..Munca mea nu era un birou anost, era biroul meu, asezat de mine, accesorizat de mine. Era ca o camera a mea, desi nu am avut parte de cubical pe unde am lucrat. Mi-e dor de un anumit birou, nu de toate fostele mele munci, mi-e dor de o anumita stare de la munca, nu de zilele in care vedeam filme sau ne uitam pe pereti. Nu mi-e dor decat de fetzele prietenoase ale colegilor si prietenilor mei. Nu mi-e dor de crize de nervi la birou, de minciuni spuse senin, in fatza, de nesimtiri, de glume de prost gust. Nu mi-e dor de mitocanie, nu mi-e dor de aviditatea unora in detrimentul altora.
Nu mi-e dor de drumul pana la birou, minute intregi in trafic. Nu mi-e dor de asa zisele sedinte, pierdere de vreme..

Da! Mi-e dor de ziua de filmare. Mi-e dor pana si de amaratul ala de caiet de ppm pe care il faceam cu o noapte inainte de mare intalnire, cea la care aveam de pupat in cur o armata de oameni care nici macar nu doreau sa fie pupati in cur..Mi-e dor de ziua de filmare de pe banca agentiei, mi-e dor sa imi fie dor sa fiu prietena cu scenograful sau sa ma ia in brate un baiat de la electrica, unul caruia ii cumparam iaurt la filmare pentru ca nu mai suporta mancarea de "catering"..Mi-e dor de mine si de Laur pe balcon, la tigara, in frig. Si de gasca Adventuriera, oameni asa de misto toti impreuna si fiecare in parte. Si mi-e dor de mesele la Ok deli cu Tempo. Si de etajele 1 si 4:)) Mi-e dor de intalnirile cu clientul, cele de dupa filmare, cand deja ne-am "imprietenit". Nu, nu mi-e dor de modificarile absurde cerute de agetie si de client peste munca unui regizor:)) Mi-e dor pana si de mine in zilele bune, cand din lipsa de timp trebuia sa stau la catering cu Stefan si serveam 50 de oameni, eu manacand ultima si de obicei cu lacrimi in gat de nervi..Micaela, you are the backbone of the company, la colonne vertebrale:))
Nopti pierdute, crize de nervi, cuvinte grele spuse intre oameni care in mod normal nu aveau nimic de impartit. INUTIL. Am demonstrat cu fapte ca tot ce se petrecea inainte de ppm sau filmare era pierdere de timp. Toate scandalurile pe care le-am auzit in anii de productie au fost o pierdere de timp..Dar..trebuia sa fie acolo. Si cata muie! Doamne cata muie, scuzati-mi franceza dar asta era realitatea!! Muie din toate partile. Care era mai sus pe scara ierarhica, ala dadea mai tare. Si muia se propaga de sus in jos cu o viteza ametitoare. Please, not in the hair!!
Imi amintesc o zi anume. Eram in rulota agentiei, filmam intr-o vila veche, "posedata" de un print excentric, cam murdarel el asa. Tocam o salata. Rosioare cherry, rucola si parmigianoooooooooooo, obtinute cu super interventii de la un restaurant din Cotroceni (am comandat la ei numai papadia si parmezanul, caci deh..cineva trebuia sa se bucure de asemenea fitza la filmare..). Tocam si produceam, tocam si produceam, caci de aia eram producator, ca sa toc si sa produc.
Pe cand asezam frumos frunzele de papadioasa rucola si stropeam totul cu oloi de masline, intra peste mine in rulota o fatza si o fata draga mie. Fatza care imi spune: ce crezi ca s-a intamplat?!Clienta vrea o bluza de la "costume".
Ca sa se inteleaga clar treaba sta asa. Se da un scenariu, pe baza lui se face un buget estimativ - cat o sa coste fiecare rahat folosit pentru a face din ceva scris, ceva "vazubil". Costul asta estimativ contine TOT ce contribuie la realizarea reclamei, de la oamenii angajati doar pentru proiect, pana la painea pe care o va manca actorul pe platoul de filmare. TOT. Care cost este apoi ajutat cu niste mii de euro care sa acopere salariile angajatilor, chiria, ratele la masina, telefoanele mobile, mersul in vacante, amantele. Umflatura asta se numeste fee si este perfect "legala" si justificata. La unii este un procent (de la 7% pana la 10% - oficial pusa pe hartie), la altii e o suma..in functie de cat de mare e spotul, pui acolo 1000 de euro, 5000 euro. 
De obicei din fee-ul asta nu ramane mare lucru pentru ca DUPA ce se aproba scenariul, dupa ce se fac intalniri peste intalniri si se alege inclusiv ce culoare are faianta de pe un perete care NU SE VA VEDEA la filmare, apare cineva, ca prin magie, care CERE ceva absurd dar foarte scump. Gen..sa ii futem o dunga acolo, pe peretele ala. Sau..ce e mobila asta?! Asta am aprobat noi?! Nu..exclus! Vrem ceva mai scump. Sau nu..aia ma, aia italienii aia, aia cu show room, stiu eu pe cineva!
Mi-e dor fix pana imi aduc aminte chestiile enumerate mai sus:))

EDIT IN 2014: am sters ce urma. Nu am putut sa las, caci probabil m-ar fi costat multe injuraturi:)) Am citit, am ras, am sters. Unele "secrete" de la filmare trebuie sa ramana ascunse:))

Pissed off big time

E o vorba ca atunci cand iti merge rau pe un plan, iti merge pe toate. Eu simt de o vreme ca la mine in ograda a explodat vidanja. Nu ma plang de bani, macar atat! Ca in rest, sa moara, sa faca, daca merge ceva ok. Asa ca am decis sa refulez.
Incep cu alea bune. Ca sa vedem daca de fapt am motive serioase sa fiu asa de nervoasa.
Copilul e sanatos si minunat. Face 2 ani in curand. Are probleme cu dintii si ma termina cu nervii cand face crize de isterie pentru o ...bomboana! pe care o primeste, ca sa pot sa imi fac in liniste cumparaturile. Dinti vs. bobo, castiga bobo. Dintii se topesc pe zi ce trece. Motiv de super nervi. In rest ..se arunca pe jos cand nu ii convine ceva, da cu palmele si tranteste ce ii pica in mana, rupe foi din carti si poze de pe pereti. De nervi. Ma simte si ma copiaza unu la unu.
Dar! Nimic nu se compara cu mainile ei mici, pe fata mea, dimineata. Sau cu talpitele pe care mi le da si eu le folosesc pe post de receptor de telefon si vorbesc deseori cu ..politia:)) Sau cu felul in care ma striga : mami, mami, mami, mami. De asa de multe ori, incat uneori o strig si eu inapoi tot mami, mami, mami, mami. Apoi radem.
Face adunarile si scaderile. Copilul = OK.
Next.
Acasa. Acasa cu ai mei este ca intr-un film care nu se mai termina niciodata. Daca nu ma duc la munca, ajung sigur, dar sigur la nebuni. Pe fondul gerului de afara si ajutat de cretinii (arzaiarfoculsifutulemumaincurdenemerniciazisimaine) de la tv, tata a decis sambata dimineata ca nu am VOIE sa scot copilul afara din casa. In parc, la zapada. Ca cica au zis aia la tv sa stam in casa, ca nici SMURDUL nu vine sa ne salveze. De unde ma salva pe mine smurdul, din parc de pe kiseleff, nu am inteles nici azi, dar..am urlat, cat am putut de tare si eu si el si in concluzie, nu am avut voie, nu am iesit. Ca asa e cand esti copilul lui tata, tre sa te supui. Am evadat la mall, impingand la carutul pe care il votez cel mai smecher carut de pe planeta, zisul Chicco - carut care a urcat munti, a supravietuit nisipului de la Marea Neagra si acum a infruntat zapezi si ger! Sa traiasca!
Ca sa fie treaba buna, dupa razboiul de acasa, am suferit o drama teribila in dragoste si am decis sa fac ce stiu eu cel mai bine. Sa inchid o usa. Ca sa fie toata lumea multumita (mai putin eu), ca sa fie toata lumea fericita (mai putin eu), ca sa nu cumva sa sufere cineva (mai putin eu). Proasta precum ma stiam, am ales sa nu cumva sa mai isc discutii, asa ca mi-am facut clasicul numar cu "du-te tu pe acolo si eu pe acolo" si apoi am baut niste Ceptura bun si alb cu Andra mea, pana mi-am domolit durerile si naduful. Adica doar cateva ceasuri..
Adunam si scadem, caut job, ca sa ma mut de acasa, IERI. Sanatatea mea este mai importanta decat orice din lumea asta, asa ca iaca am reusit sa o fac praf is pe asta. Usurel. Nu ma plang. Constat. Nu am inca o criza de bila pentru ca nu vreau, dar daca as avea unde sa ma duc sa injur, as injura 1 ceas si nu as epuiza un sfert din cuvintele care imi vin la gura si pe care cu greu le stapanesc. Urmeaza apoi o ora de rugaciuni si plansete, intru iertarea pacatelor.
Inutil.
Am obosit sa fac tuturor pe plac. As lua acum copilul la subrat si as pleca in lume, sa nu ma sune nimeni, sa nu ma intrebe nimeni unde sunt si ce fac si mai ales : CU CINE!

Iubitei mele, la 3 ani

Am gasit un text de acum un an. Uitasem de el:) Si de mica violenta:))


Iubire, poate pare asa o moda ca mamele sa le scrie fetitelor scrisori in care sa le explice chestii pentru viitor, nu stiu daca e o moda..nu stiu daca pentru tine o sa conteze cand o sa fii mare, dar eu iti scriu pentru ca nu vreau sa uit:)
Ai implinit 3 ani. Au fost cei mai frumosi 3 ani din viata mea de pana acum, plini de magie, plini de bun si bine si frumos. Am stat cu tine acasa 2 ani jumatate, nu cred ca am mai simtit vreodata atata libertate si bucurie. Am plans si trantit si suferit in acesti ani mai mult decat am suferit pana acum in viata. Am plans pentru ca m-am simtit neputincioasa, singura, pierduta. Ce prostie, nu am mai fost singura din ziua in care te-ai nascut. Dar am fost (si uneori ma simt) neputincioasa. Nu in fata ta, ci in fata lumii. Sau a lui tata. Poate pentru ca familia mea a fost si este lumea mea:))
De ce iti scriu acum? Pentru ca acum cateva zile te-am vazut altfel decat in toti acesti 3 ani. Te-am vazut la "atac". M-ai pocnit si ai vrut sa ma musti de nas..Eu radeam ca o neroada. Apoi mi-ai spus calma: ma duc sa caut o carte mai mare si grea, sa te pocnesc cu ea.
Esti geloasa si minunata, asa mica si inversunata. Te iubesc mai mult decat o sa iubesc pe oricine altcineva pe lumea asta si pe cuvant, asa CUM te iubesc pe tine nu pot sa mai iubesc pe nimeni, dar..tot pe cuvant, asa mult cum te iubesc pe tine o sa imi iubesc si urmatorii copii si la fel de mult si neconditionat o sa imi iubesc si sotul..O sa impart toata iubirea pe care o am in mine, intre voi. Nu stiu cum, habar nu am, dar stiu sigur ca am de unde sa va iubesc pe toti. Nu e ca si cum am de ales - la fel ca mine, toate mumele din lume isi iubesc si pruncii si pe barbatul de langa (tata sau nu al pruncilor din dotare).
M-ai lovit si ai vrut sa ma musti pentru ca erai suparata. Am ras si nu te-am ascultat. Te rog sa ma ierti dar trebuie sa mai cresti putin ca sa intelegi niste lucruri..Desi eu iti explic si asa, mica, desi imi spui ca ma ierti si ca totul o sa fie bine, eu tot vreau sa iti explic la fel ca unui om mare.
M-am gandit mult inainte sa iti scriu. Nu vreau sa cresc un copil in minciuna. Nu vreau sa iti ascund cand iubesc pe cineva, nu vreau sa traiesc departe de tine fericirea mea..Nu vreau sa nu pot merge de mana alaturi de omul pe care il iubesc si care ma iubeste. Vreau sa merg cu el de mana si cu tine intre noi. Pentru ca stiu ca se poate.

Gazda pentru un concurs, cu mare drag

Ţara cu ochii de elefant

Fiecare dintre noi avem un vis, o dorinţă mică sau uneori mare. Ea se formează în copilărie, creşte în timp ce noi ne înălţăm, se zăvorăşte mai adânc în inimă atunci când iubim, se îmbracă în pereţi de oţel atunci când suferim şi rămâne ascunsă într-un sertăraş.  Unori rămânem cu visul neîmplinit şi în momente mai puţin fericite, noi, oameni în stare pură, punem capul pe pernă şi visăm la locul mult dorit. Unele dorinţe sunt simple şi uşor de atins. Altele, sunt utopii, plânse adesea cu suspin. Unii vor să se scufunde printre corali, alţii să vadă măcar o dată un ocean întins şi nesecat, sau doar pur şi simplu: să vadă.  Când vezi, auzi, mergi şi eşti sanătos, unele dorinţe par simple egoisme, faţă de cei ce nu pot avea nimic din ce noi, restul omenilor, le avem.  Nu pot să nu spun mulţumesc pentru ceea ce am, pentru acele dorinţe nesperate, pe care le-am deschis atunci când nu mă aşteptam. Acest lucru se numeşte simplu: şansă. Sunt mulţumit că am avut noroc să ajung acolo unde mi-am dorit. Să văd, să aud, să simt şi să găsesc cheiţa cu care să deschid, acea cutie mică  şi inchisă de pe vreme când mă uitam la teleenciclopedie română. Când glasul povestitoarei îmi aducea vise frumoase şi odihnitoare. Când priveam documentarele din Asia, mic şi ghemuit în pat.

Visul meu era să ajung acolo departe, în Asia. Să miros briza oceanului, să simt asprimea vântului din deşert şi să cunosc oameni şi culturi diferite.  Nu a fost uşor, dar dacă ar fi uşor, atunci cu toţii am ajunge.  Iubesc animalele şi îmi sunt dragi mai mult decât orice. Am călătorit cu cel mai bun prieten al meu, Ewald. El îmi tot povestea că e minunat şi că se duce cu familia în Thailanda, an de an, timp de 10 ani.  Într-o zi, mi-am luat concediu cu ţelul dea îmi planifica excursia. El ştia locurile, obiceiurile şi mai ales un ghid căruia îl mulţumesc pentru tot.  Era prima mea excursie atât de îndepărtată şi a meritat pe deplin. Vroiam să văd animalele, parcurile naturale, fauna şi cascadele. Dar cel mai mult, vroiam să văd acele făpturi mari, gingaşe şi pline de viaţă. Ei, elefanţii, sunt parte din popor, sunt iubiţi şi respectaţi.  Sunt mari, uneori bătrâni, dar cu toţii au ochii plini de viaţă.  Trăiesc liniştiţi şi protejaţi de stat şi de oameni.

Ne-am urcat în maşina ghidului şi am ajuns într-o zonă împădurită şi neatinsă de mâna oamenilor.  Am făcut de la Bangkok până la Kanchanaburi, cam două, trei ore. Din cele 76 de provincii ale Thailandei, Kanchanaburi e a treia ca întindere.  Are o suprafaţă de 19,480 km²  şi o găsim la 130 de kilometri faţă de Bangkok. Pierdut prin  păduri şi râuri, eu eram  mai aproape de nesperatul meu vis.  Am ajuns dimineaţa devreme, era pustiu, doar noi şi elefanţii. Din fericire eram singurii turişti.  Am cumpărat cu echivalentul unui euro o găleată plină cu banane. M-am aşezat pe balconaş şi un elefant pofticios a şi furat o banană.

Era mare şi cu ochii plini de dragoste. Ghidul ne-a explicat că sunt buni şi mâncăcioşi, iar atât timp cât vorbeşti cu ei, ei simt, şi chiar aşa e.

Era femelă şi o chema Mali. Cu frică m-am aşezat pe ea. Acolo nu ai cum să cazi, pentru că stă îngrijitorul elefanutului lângă tine şi îţi spune ce şi cum să faci.

Întâi ne-am plimbat prin pădure. Elefanţii sunt iubiţi, bine îngrijiţi şi mănâncă toată ziua: primesc porţia de la îngrijitori, dar şi de la turişti. Nu refuză niciodată o  banană delicioasă. Mi-a fost frică la început, dar am început să vorbesc cu elefantul.  Pare ciudat, dar sunt extrem de inteligenţi şi simt când îi iubeşti.

Am mers cam 20 de minute prin pădure. Ne-a lăsat să ne dăm jos şi să ating un pui de elefant.

În timp ce puiul mânca liniştit şi sfios, ghidul îmi explica cum fac tot posibilul ca animalele să se simtă în siguranţă şi cum încearcă să îi protejeze ca  să facă cât mai mulţi pui. Nu ştiu cum e în alte zone, dar aici chiar cred că au grijă de animale ca şi cum ele fac parte din familie.

Am continuat drumul şi am ajuns la râu.

M-au întrebat dacă ştiu să înot şi am spus că da. Apele râului sunt tulburi, adânci şi nu te lasă să te duci mai în larg. La marginea râului apa e mică şi calmă.  Tot timpul stă îngrijitorul lângă tine şi iţi explică ce să faci. Mi-au dat o perie şi a început joaca. 

Mali de abia aştepta momentul. Nu mi-au spus cum fac elefanţii în apă de bucurie si nici nu pot descrie cât de fericiţi erau.

Ei aruncă cu apă şi pur şi simplu se joacă cu tine. Îngrijitorii au stat mult cu noi,  iar elefanţii ar mai fi stat şi mai mult. Am ieşit, dar Mali a refuzat şi a rămas în râu.

După o zi întreagă cu elefanţii  am obosit, dar era o oboseală placută. Am înnoptat într-o căsuţă plutitoare pe apa râului, in regiunea Sai Yok.  Seara a plouat, iar eu am ieşit şi m-am uitat la stele.  Eram înconjurat de pădure şi respiram un aer nou şi curat. Acolo stelele se văd mult mai clar faţă de un oraş poluat. Era o zonă liniştită cu oameni primitori, cum rar întâlneşti. Am mâncat peşte la micul dejun şi am băut o cafea făcută la ibric.  Am vrut să plătim, dar micul dejun era din partea casei. Cu un zâmbet, gazda mi-a facut ziua fericită.

 

Am avut parte şi de vecini prietenoşi şi am plecat de acolo încărcat cu energie bună.

 

Am mers cu maşina prin zona Kanchanaburi până am ajuns la Floating Market.

E o zonă în care te plimbi cu barca pe apă şi poţi cumpăra îmbrăcăminte, încălţăminte, pălării, suveniruri, fructe sau mâncare tradiţională. E o piaţă tradiţională şi specific thailandeză.

Am cumpărat o sticluţă cu miere şi am vrut să-i las vânzătoarei mai mulţi bani. Avea peste 80 de ani şi avea câţiva stupi de albine. Se ocupa cu stupăritul de ani de zile şi cu banii strânşi  îşi ajuta familia. S-a uitat la mine nedumerită şi mi-a spus că am greşit, că mierea nu costă atât de mult. I-am spus că restul banilor sunt cadou,  pentru că e drăguţă şi că nu e uşor să faci miere.

Nu a vrut să accepte şi mi-a dat banii înapoi. Aveam ochii în lacrimi, pentru că niciodată nu mai întâlnisem un om atât de corect. Acesta era doar începutul şi doamna nu era singura cu sufletul onest.  Pentru că preţurile sunt mult mai mici faţă de Europa, noi vroiam să lasăm mai mulţi bani, dar toţi vânzători refuzau. Nu ne venea să credem. Eram întâmpinaţi mereu cu câte un zâmbet cald şi mai ales sincer. Îmi explicau cum fac suvenirurile şi chiar dacă nu erau bogaţi, aveam sentimentul că erau fericiţi. Acolo eu am cunoscut cu adevărat valorile adânci ale fiinţei umane şi am înţeles pe deplin termenul de corectidudine.

Nimeni nu a încercat să mă păcălească, să umfle preţul şi să mă facă să plătesc mai mult decât face.  Ne-am plimbat cu barca şi am cumpărat un castron mic de lemn cu doi elefanţi sculptaţi pe margini.  Vânzătoarea le sculpta după o tradiţie păstrată în familie. Era veselă şi pusă pe glume.

Am coborât de pe barcă şi am intrat într-un magazin de suveniruri. Vânzătoarea avea cam 50 de ani, grăsuţă şi bună, ea mi-a prezentat magazinul. Vorbea engleză ca şi majoritatea thailandezilor. Glumea pe seama suvenirurilor şi chiar dacă am cumpărat doar o scrumieră din lemn sculptat, ea a fost fericită şi mi-a urat drum bun şi mi-a spus că mă mai aşteaptă. Zona nu era neapărat pentru turişti, aici am întâlnit o mulţime de localnici  care îşi făceau cumpărăturile.

Am plecat şi am ajuns la vestitul pod de pe râul Kwai.

Podul a fost construit de armata japoneză în timpul celui de-al Doilea Război Modial şi făcea parte dintr-un mare proiect cunoscut ca: “calea ferată Birmania-Thailanda”. Localnicii îi spun simplu “ marele tributar” - cel ce leagă calea ferată a morţii.

Este un simbol adânc păstrat în sufletul thailandezilor, pentru cei 180.000 de muncitori asiatici şi 60.000 de prizonieri aliaţi, care au muncit în condiţii inumane.  Construcţia a început în luna octombrie a anului 1942 şi a fost terminată într-un an.

În tot acest timp, peste 120.000 de mucitori asiatici şi prizonieri de război au murit.  Acum podul a rămas un simbol important au Thailandei şi un punct turistic.  Lângă malul râului este un cimitir ce aminteşte de necruţătorul război. Acum se organizează un festival în fiecare an, cu artificii, muzică şi lumini. Festivalul reaminteşte de bombardarea podului de către forţele aliate. În 28 noiembrie 1944, podul a fost bombardat şi trei secţiuni au fost distruse. A fost reconstruit şi mediatizat în cărţi şi în magnificul film regizat de David Lean: “The Bridge on the River Kwai (1957)” . Încă se mai păstrează părţi originale, părţi pe care le găsim în muzeul războiului.

După ce am mâncat, am plecat în călătoria  spre vestitul templu al tigrilor, un loc la care nici nu aş fi indrăznit să visez.

 

Am auzit multe poveşti legate de acest loc, dar sincer nu am crezut niciuna. Tigrii sunt bine
hrăniţi, e plin de voluntari din toate colţurile lumii şi călugării sunt ospitalieri. Acolo e una din cele mai vechi şcoli de budism din lume. 

Din păcate am ajuns prea târziu şi nu am apucat să hrănesc pui de tigru.

Templul e înconjurat de un parc în care animalele se plimbă libere. M-am simţit mai în siguranţă la elefanţi, iar spre amuzamentul voluntarilor, mie îmi era frică.

Sunt multe lucruri de văzut, de simţit şi mai ales de ascultat. Îmi este dor de oamenii de acolo, de mâncarea extraordinară şi de “Buda”. 

Fiecare thailandez are în faţa casei o statuie reprezentativă a lui Buda. Lângă statuie au flori, beţigaşe parfumate şi un bol plin cu apă. Au grijă mereu ca florile să fie proaspete şi bolul plin cu apă.  Cel mai mult îmi e dor de bunătatea oamenilor, acea bunătate pe care nu am mai întâlnit-o în nici un colţ de lume. Sunt simpli, te ajută când ai nevoie, sunt oneşti, harnici şi mereu cu zâmbetul pe buze. Mai ales că am avut noroc de un  un ghid minunat.

  

Ghidul nostru  a făcut ca această vacanţă să fie deosebită. Un om vesel, pasionat de munca lui.

Era mândru de copiii lui, pe care i-a crescut cu simţul onestităţii şi era foarte mandru că au învăţat. Făcea meseria asta de peste 20 de ani cu acelaşi drag ca la început.

                Îmi mai aduc aminte cu placere de o femeie care vindea alune prăjite pe plajă. Eram trei oameni şi fiecare dintre noi a cumpărat o pungă cu alune. Unul a lăsat restul femeii care vindea. Simplă şi onestă, ea a spus că a greşit şi că e imposibil de păstrat banii aşa simplu. 

E o ţară cu locuri minunate şi de cele mai multe ori, necunoscute. Are insule şi ţărmuri cum nu am mai văzut. E păcat să nu o vizitezi măcar o dată şi să îţi aduci aminte ce înseamnă cu adevărat să fii om şi să preţuieşti valorile istorice şi ale sufletului. Când m-am întors în ţară, după câteva luni, mi-am dat seama că nu are rost să munceşti ceea ce nu îţi place. Aşa că m-am reorientat spre o muncă mai umană, o muncă în care poţi ajuta oamenii şi supravieţuirea eternă a spiritului şi a valorilor din jurul nostru. Eram şi înainte “om” dar acum văd umanitatea ca pe ceva firesc, iar a fi bun, înseamnă să preţuieşti mai mult indentitatea umană. 

Mai simplu: să-ţi pese de condiţia umană, de ceea ce au lăsat alţi oameni, de istorie, cultură,  civilizaţie, respect şi nu în ultimul rând, de natura şi animalele pe care uneori le ignoram prea cu nepăsare.

 “Articol înscris în concursul "Thailanda, te iubesc!", organizat de KLM România în colaborare cu  T.A.T. Balkans și Tedoo.ro”. 

Articol scris de Alexandru Vlad Hoisan

Ilustraţii de Alexandru Vlad Hoisan şi Ewald Rasch.