Back to reality

Acum ceva vreme eram framantata de probleme lumesti, ma gandeam eu cum o sa fie cand o sa ies in oras (din nou!) dupa atata mamacire, cum o sa imi placa iar de cineva, etc, etc. Ce prostie! Niciodata nu ai de unde sa stii. Pentru ca nu e niciodata la fel. Indiferent cat de misto par oamenii, toti sunt simplii muritori, fiecare cu pacatele lui. Si da, e foarte trist..nu exista povesti. Sau daca exista, eu le ocolesc de la o mare distanta, pentru ca is atat de ametita de iluzii, incat nu mai stiu exact care e povestea reala (haha!) si care este realitatea. Da, ma contrazic, dar zic bine, credeti-ma. Exista povesti si nu exista povesti. Alea care exista au loc de obicei numai la mine in cap. Alea care nu exista, nu exista pur si simplu.
Cred ca m-am grabit de 3 ori pana acum.

Prima oara m-am grabit si am fost foarte incantata de rasul meu. Caci da, am ras zile in sir. Vorbeam si radeam si imi ajutam fericirea zilnica, bucurandu-ma ca mai exista oameni misto. Mi-a pierit treptat zambetul. Nu puteam sa rad ca proasta la nesfarsit, nu? Pentru ca sunt o pricinoasa, am cautat omului nod in papura. Si el m-a ajutat, pentru ca probabil credea ca sunt altcineva. Si eu eram altcineva, caci ..lupul isi schimba parul, dar naravul, ba. Si naravul meu este unul ...despre care nu vom discuta aici. Deci omul cu papura a fost impins usurel in afara cercului care ma continea si pe mine. Si asa cum a aparut, a si disparut, nu inainte de a ne enerva reciproc, a ne scrie metafore (care in mod normal ne-ar fi facut sa radem, dar hei! deja am decis ca s-a ras cam mult in cuplu asta!). Nu mai vorbim. Ne mai scriem frumos, decent. Oamenii veseli sunt foarte misto, cat timp raman la stadiul de amici. Cu care razi. La telefon. Rar.
A doua oara m-am lasat purtata de povestea altcuiva. Si iar am scris si iar am ras si a fost foarte frumos, doar ca eram din filme diferite si aveam vieti diferite si povesti diferite si teluri diferite si asa de rau am obosit sa nu fiu eu, si sa ma ascund ca sa nu derajez, incat..Pur si simplu m-am oprit. Ratacita in
A treia oara este si ultima. Pe o baza care scartaia teribil (mlastina cu nisipuri miscatoare in care colcaie lipitori sugatoare de sange), am lasat sa curga nopti si randuri si cineva a pus cot la cot cu mine caramida, dupa caramida. Si uite asa, in luni de zile, s-a ridicat ditai visul. Frumos, curat. Sa zicem ca e asa..un castel..
Un castel de toata frumusetea, cu o printesa alintata, de toata..frumusetea. Insa am uitat sa va spun ceva. Nisipurile miscatoare erau cea mai mica problema. Lucratorii la zidit au uitat ca orice constructie ridicata in DOI, are nevoie de ceva. Intre caramizi se pune ceva care sa ajute la lipirea acestora. Dar cine sa se mai gandeasca la liant?! Cu gura pana la urechi, caramida dupa caramida, s-a ridicat minunea. Si fix cand sa scoatza pricessa capatana-i superba pe geam, jang!
Ce? V-ati speriat? S-a daramat sandramaua?! Ah, nu..Nici macar nu s-a miscat nisipul..De la inaltimea turnului, simpatica si vesela princessa a vazut ceva in zare. Nu un cal, nu un alt print, ci..realitatea. Nimeni nu traieste intr-o poveste. Oamenii se trezesc, beau cafea, o freaca pe net si pleaca la munca. Unde stau la barfa si tigara cu niste colegi, mananca ceva, apoi pleaca acasa. Acolo se saluta cu ceilalti din casa - familie, sotie, copil, nici nu conteaza. Dupa care mananca. Apoi o mai freaca pe net si se culca. Unii mai vad un film. Altii isi inseala iubitele. Altii nu. Unii mai vad un film, unii asculta muzica. Unii beau vin. Nu toti..
Nimeni nu mai are timp sa viseze, sa creada in povesti. Oamenii sunt pragmatici, li se pare "dragut" asa ca mai vad cate un visator pe strada, dar..sa fim seriosi..Dragostea trece prin burta, ce ajunge in burta costa bani si in plus mai e si mizeria aia de sex, care cica misca lumea.
Care dragoste?! Ah! AIA?! Pai da..exista.
Fiecare are dragostea lui. Dar o tine acolo. Safe. Nu e nici macar ascunsa. Pur si simplu e acolo. Doarme..beata muarta..

Sa va mai spun cum e cu princessa din varful castelului care sta sa pice?! Rade incet. De frica sa nu o auda nisipurile si sa se trezeasca si sa inceapa sa se unduiasca..E fix in cel mai inalt turn, sta cuminte intr-un colt siiiiiiiiiiiiiiiiiii ...face ce fac si altii..o mai freaca pe net..Uneori mai vede caramizile si se gandeste ca daca da jos fiecare caramida in parte, si apoi le reaseaza DAR de data asta pune si ceva ciment, sa se lipeasca BINE intre ele, poate ca nici macar nisipurile cele unduitoare nu vor reusi sa ii distruga castelul..Dar iar a obosit..Poate e cam batrana princessa. Poate ca, la fel ca intr-o poveste, parul ei se asorteaza perfect cu rochia ei alba. Poate ca de la atata ras, are toata fatza plina de riduri..
Habar nu am ce e cu princessa asta. Pentru ca eu nu sunt o princessa. Eu sunt un om. Unul care poate sa fie foarte simpatic sau foarte afurisit. Sau..unul care pur si simplu dispare.

Intre timp, de sus din turn se vede fix aceiasi realitate plictisita de moarte. In care oamenii fac ce e mai bine pt ala de langa, ca sa nu supere. Cica se numeste altruism. Azi n-am.
Am inchis. Si nu intentionez sa reviu numaidecat, caci sunt asa de obosita si imi doresc atat de mult sa dorm si cand m-oi trezi, sa fie ziua in care suntem toti la masa si radem si nimanui nu ii mai pasa ce a fost, cine cu cine ce a avut. Suntem noi si noiul asta ma include pe mine si eu rad si sunt in siguranta, pentru ca in jurul meu sunt exact oamenii care trebuie sa fie.

O mai frec putin pe net si apoi ma culc. Maine o sa incep sa invat sa traiesc ca toata lumea. Prin burta si fara sa mai rad atat de mult si atat de des (aiurea asa..un ras continuu..)