Frica de intuneric

Cand eram mici ne ascundeam sub patura si lasam afara jumatate de fatza, ochii sa urmarim umbrele de pe pereti si nasul ca o bariera intre grozavia din exterior si caldura si pacea de sub plapumioara. Putinele masini care circulau in zona blocului meu prelungeau cladiri si copaci pe perete iar eu si sora mea avea un singur fix si o mare groaza: umbra sicriului lui Dimitrie Cantemir!

Nu stiu nici azi de unde pana unde aparea Dimitrie Cantemir in cosmarul nostru atat de lucid, pana una alta, in afara de Cuza, el era cel mai frumusel personagiu al copilariei, mai ales ca ne delectam cu el dintr-o carte grea si copertata de Istorie, o carte cu ilustratii lucioase, de calitate..
Apoi au trecut anii si imi am vazut un film cu o patinatoare care avea un accident ingrozitor si orbea. Mi-am pus un fular la ochi si am mers zile intregi in bezna prin casa, stiam unde este fiecare obiect, ma descurcam excelent. Apoi erau celebrele pene de curent cand era o binecuvantare sa stii cum e cu orbii caci trebuia sa ajungi la chibrit si lumanare fara sa spargi nimic si fara sa iti rupi gatul prin casa, lovindu-te de jucarii sau cine stie ce alte lucruri care nu stateau niciodata la locul lor.
Acum sunt mare. Ultima spaima de intuneric am trait-o asta vara, cand Berceniul a stat ore bune in bezna. La inceput nu am vrut sa urc acasa, asa ca am tot vorbit la telefon si am facut ture de bloc, pana cand o vecina mi-a dat o super lanterna cu care am urcat usurel 5 etaje. Si da, eram deja gravida in perioada penei, deci ma temeam ca o sa cad lata pe scari. Am umplut casa cu lumabari parfumate, am gatit, m-am jucat cu mainile facand umbre pe pereti..Apoi a venit noaptea si odata cu ea si curentul electric. Insa cea mai frumoasa pana a fost acum cateva zile. A inceput cu o cina gatita repede, pe principiul daca tot am venit hai sa facem ceva de mancare, lumanari in sfesnice de cristal or something..apoi bezna. Dar una romantica! La lumanare. Si bezna s-a lungit minute bune, timp in care sa fiu sincera nu stiu ce am facut, dar stiu ca vroiam sa plec, sa ma duc acasa, acolo unde era lumina. Minutele s-au facut ore, apoi odata cu bezna la lumina lumanarilor a venit la pachet linistea. Nu imi mai era frica. Nu imi mai era frica de intuneric pentru ca nu imi mai era frica sa raman acolo. Poate colocatarul meu avea dreptate si era un semn sa se ia curentul atatea ceasuri si sa raman acolo, prizoniera unei case in care un vraf de carti vechi ma asteptau sa le rasfoiesc, o agenda plina cu poezii ma astepta sa o verific intru "lipire" si "re-legare"..in plus mai erau niste chestii de facut dar le-am amanat din lipsa de electricitate..Care intre noi fie vorba a venit la un moment dat, dar daca tot jucam un joc si el s-a facut ca ploua si ca e ingrozitor ca nu mai vine curentul..m-am facut si eu ca ploua, necrezand ca pana se va prelungi pana in noapte!
Pana la urma se pare ca intunericul nu scoate ce e rau in oameni si nici spiritele rele, au contraire..intunericul face oamenii sa taca si sa atipeasca si sa fie buni. Nici umbre pepereti nu mai apar. Doar din cufere vechi ies la iveala minuni de hainutze care abia astepta sa fie pregatite pentru o fetitza mica si cuminte:)