Nu ma mai cunosti

Lasate de izbeliste, relatiile interumane cad intr-o entropie sociala: oamenii nu se mai intalnesc, nu mai au nevoie unii de altii, nu se mai cunosc, activitatile si retelele sociale se despart"

- tradus si adaptat dintr-o carte  despre care nu pot mentiona momentan foarte multe.

Ieri am vorbit niste ore bune cu Soso. Ultima oara ne-am auzit in februarie - in ambele situatii, conversatia noastra avea un vis la mijloc - eu visez mult si plin de iubire si pace. 
Soso in visul meu era in costum de catifea reiata, maro. Cine il stie si il iubeste ca mine, stie ca eu nu as fi avut cum sa il visez altfel.
Relatia aceasta dureaza din 1999, este o prietenie cinstita, cu iubire bilaterala (citesti si razi Sorine, dar stii ca nu te-as minti :))), nu ne-am vazut de multi, multi ani, dar ne avem la inima. Ceea ce e lucru mare. Caci eu am avut multa lume la inima. Si am si pierdul multa. 
In timpul in care oamenii trec prin diverse etape si evolueaza, indepartandu-se de cei care le-au fost alaturi an dupa an, cu bune si cu rele, eu ma trezesc razand ore intregi la telefon cu un prieten drag, plangand apoi ore bune dupa o prietena careia nu ii voi mai putea scrie "la multi ani, iubita mea Vale". 

Nu relatiile se duc, ci oamenii reusesc sa strice totul, fara minte, fara a aprecia ca avem zile numarate impreuna. Cuvinte mari, care se scriu sau ies din gura in paragrafe lungi si lipsite de substanta, nu vor putea repara sau crea noi relatii, prietenii cinstite. Prietenii care implica iertare si compromis si intelegere, respect, rabdare, dar mai ales..iubire.

De sase luni sunt acasa, numar pe degetele de la ambele maini persoanele care au sunat, venit in vizita, invitat in vizita. Sunt cativa oameni care stiu ca la noi e usa deschisa si ca in 15 min masa e gata, ei vin si inimile lor sunt deschise, pentru ca raspund la deschiderea mea si a familiei mele. Sunt cateva femei in viata mea care suna constant, pe care uneori le sun rar, dar ele nu se lasa. Si lor, caci se stiu ele, le multumesc.
 Este o anumita doamna, Elena, pe numele ei de botez, care nu a incetat niciodata sa ma iubeasca si sa ma sune si sa ma faca fericita, oricat de greu mi-ar fi fost. Sunt cativa prieteni familisti, pe care pot sa nu ii vad un an, cand le bat in poarta, li se deschide inima cu tot cu casa. 
Relatiile nu mor, unele de transforma, altele se imbacsesc, dar de murit nu mor. Altceva moare. Sau dispare..
poate e timpul, poate e placerea de a ne mai auzi/vedea, poate e interesul, sau poate de fapt nu a fost niciodata nimic acolo, a fost un vis cu pace si iubire care a durat mai mult decat alte vise. Caci eu visez mult.

Sa nu ma mai vezi, sa nu ma mai "cunosti", pot sa inteleg..dar sa ma fi uitat, sa fi uitat cine sunt eu..mi-e greu sa cred ca se poate. Nu de alta, dar pe mine ma recunosc chiar si cei care nu m-au cunoscut vreodata...


Acesta este un post trist. Pierderea lui Vale mi-a rupt inima..dar ne vom revedea cumva, candva..
si melodia de final:

Scoala dupa 40

Am citit acum cateva zile (doar ca nu mai stiu unde) ca pana in 40 de ani m-am antrenat, ca sa pot sa merg pe calea corecta, cea care poate imi era harazita. La 40 huzuream (well, nu chiar), asa ca 42 a decis soarta.
La scoala m-am inscris in ultima zi, la exament am ajung dupa ce am inceput "prima zi de scoala" a lui K. Examenul a fost unul oral, in fata celor trei profesori, eu, nevorbita, ei..rabdatori. Nu stiu daca ceea ce aveam eu erau emotii sau pur si simplu logoreea nu imi dadea pace, cert e ca am vorbit..Apoi am plecat acasa, si a inceput panica. Oare cum o sa fie inapoi la scoala? Oare toti colegii vor fi la fel de draguti ca cei doi pe care i-am cunoscut pe palier, inainte de examen? Apoi am ras si mi-am dat seama ca sunt prea batrana ca sa am aceste griji, ca anii in care eram "dintoasa" sunt de multa vreme dusi, ca nu voi mai suferi din cauza unor rautati, pentru ca, ce sa vezi..le-am cam trait pe toate:)))
E de ras, dar si de plans. In liceu am fost fericita, foarte fericita. As putea sa scriu volume despre 5T si Gurita si Mirela mea draga, si experientele noastre de copile bune..Inca am toate biletelele..Inca mi-e dor de mine in liceu, inca ma uit la poze si ma bucur de noi, fetele minunate care am fost..
Scoala cand esti mare vine la pachet cu responsabiliatea. Am chiulit o data, voit. Am lipsit o saptamana pentru ca nu mi-am dat seama ca vacanta picilor mei nu inseamna ca TOATA lumea e in vacanta. Si am mai lipsit cand am fost bolnava, adica..de ziua mea:)) In rest, ma duc la scoala ca nebuna, cu asteptari imense, cu emotie in stomac, ma infranez sa nu vb peste altii (nu imi iese mereu..), incerc sa ma tin cat pot de tare in frau, dar realitatea este ca aceasta noua exeperienta ma face foarte fericita. La inceput mi-a fost greu sa citesc textele, avem la fiecare curs lecturi obligatorii si cel putin un text optional. Le citeam cu mintea framantata de multe alte lucruri, fara sa inteleg de fapt "ce a vrut sa spuna poetul". Ce e drept, nici nu va asteptati la niste "poeti" usor de inteles, au contraire, ce dezbateri, ce contraziceri, ce de pareri despre teorii ale unora si altora. Eu, venita dintr-o lume cu numere si negocieri, cu evaluari "de dat la gioale" si fake cat cuprinde, am picat in capcana cercetarilor despre..om. Well, omul ca omul, dar cercetatorul de om este o specie aparte. Am crezut mereu ca EU am citit mult. Foarte mult. Azi simt ca am citit putin. Si prost. Si rapid. Si fara suflet. Ca de fapt in ultimii 15 ani, nu am citit. Nu asa cum citeam candva. Reintoarcerea la litere e ca o reintoarcere la mine. Reading is cool. Si as fi vrut sa nu fi pierdut 15 ani cu necititul cu suflet. Nu au fost dusi pe copca, am invatat multe in acesti 15 ani, dar simt ca am si pierdut destul..
Realitatea este ca m-am simtit proasta. Ceea ce nu mi s-a mai intamplat demult, dar poate ca ma invarteam unde nu trebuie. Ma bucur ca m-am simt proasta, caci poate asa imi mai dispare din elanul de a fi eu aia care le stie pe toate si le-a trait pe toate..Desi e greu, e greu sa nu gasesc similitudini in absolut tot ce citesc sau aud intr-o discutie. Cred ca omul este cel mai minunat lucru dintre toate lucrurile pe care eu le iubesc. Si desi omul nu este un lucru, o sa aleg o vreme sa fie lucrul meu. Scriu despre ce fac oamenii cam de cand am invatat sa scriu. Asa ca..acum sper sa invat sa scriu corect, si mai sper ca scrisul meu despre om va ajuta sau macar va bucura pe cineva. Asa cum ma bucura pe mine tot ceea ce citesc, de cateva saptamani si mai bine, incoa'

Ma duc la scoala. Ma intorc pe blog. Am un curs care mi-a sadit ceva in suflet, apropos de social media..E de rau, dar e de bine. Habar nu am daca mai citeste cineva acest blog, dar pana la urma, cand m-am apucat de el, nu era pentru altii, era pentru mine. Asa ca bine m-am regasit!

si fix ca pe vremuri, programul  se incheie cu o ilustratie muzicala:
https://www.youtube.com/watch?v=NrgcRvBJYBE

Tata si mama - franturi

pagina 99. Citesc si nu ma regasesc, desi pana acum am citit parca despre mine, scris de alta mana.
Zice asa: "Mama si tata nu au fost, nici unul, genul afectuos."
Si ma opresc din citit si zambesc. Eu am crescut intre pupaturi. Toata copilaria mea a fost o joaca, mama nu ne-a lasat sa ne culcam pana nu a venit sa ne pupe. Tata se juca si ne pupa pana ne facea sa plangem, pe bune, era nebun ..ne musca, ne gadila, ne arunca in sus si in final ne loveam si boceam..si mama venea si ne salva de el, nu inainte de a ne spune ca ea ne-a atentionat. Si pe el il certa si el radea, caci deh..barbat..
La sedintele cu parintii tata nu a venit niciodata. A venit insa cu mine la liceu, sa vada cat am luat la BAC. In prealabil ma amenintase ca daca nu iau BAC-ul, vad eu..N-am vazut nimic. Am luat 9.10 la BAC. Asa ca s-a laudat la toata lumea cu mine. Apoi a tacut, caci copilul lui a plecat la mare in vara aia cu gasca (prima evadare aprobata)  si in toamna a picat examentul de la Litere. Deh..mici probleme la franceza cu care luase nota mare la BAC, dar trecuse vara peste, ca un val.
Copia dupa diploma de BAC a devenit o amintire..desi o multiplicase in zeci de exemplare la el la munca, asa, ca sa se laude cu desteapta lui. Mama nu a zis nimic, a tacut. La examenul de la Litere m-am dus imbracata cu un pulover alb si cu un molar inflamat. Durerile de dinti erau atroce, nu eram in stare sa deschid gura, eram rosie la fata si aveam febra. Am intrat, m-au intrebat ceva despre Clasicismul francez in literatura, eu am tacut cu mana la falca, am incercat sa balmajesc ceva, apoi comisia m-a invitat afara. Ceea ce a fost bine, caci am iesit si mi-am mai revenit putin. Am ajuns acasa, le-am zis ca nu am vorbit nimic si ca probabil asta e..
Apoi m-am angajat la Lee si Wrangler, caci daca nu esti student, trebuie sa lucrezi, nu? Salariul meu era de 150 de usd, ai mei impreuna nu castigau atat. Lucram 6 zile din 7, o zi era libera, prin rotatie. De la 10 dimineata, la 10 seara.