Intr-o lume normala..

image: © Marius Popescu

Am facut aseara un exercitiu de imaginatie. M-am tot gandit la mine, cea care am fost in ultimii 12 ani. Ancorata in relatii pe care le-am crezut de viitor, desi am simtit mereu ca de fapt EL nu era cel ales, ca nu avem chiar asa de multe chestii in comun..ca m-as putea adapta la anumite cerinte, ca as putea sa fac niste compromisuri. Ca as putea sa dau mai putin si sa astept mai putin.
Bullshit. Nu am putut sa dau mai putin. Am dat maxim, am asteptat maxim, apoi m-am saturat sa cer si sa nu stiu ce sa fac cu ce am primit. Si m-am carat. Elegant, fara prea mult circ. Ba chiar am fost "draguta" si am sustinut mereu ca unde dragoste nu e, nu e loc de incercari inutile sa mai reparam ceva. Ceva care murise in mine, in noi.
Cand EL a venit acasa, dupa ce aproape ne despartisem si avea semne pe gat, am intrebat "te-ai indragostit?" si el a zis cu privirea plecata ca Da. Asa ca am vrut sa o vad pe cea care ii luase mintile. Mi-a placut. Am plecat. Cu ea sunt si azi prietena. La fel si cu el si cu noua lui sotie, o fata de nota 10.
Apoi a urmat un alt domn care alerga intre noi doua (alte doua) ca un caine turbat. Eram atat de diferite incat nu stia ce sa aleaga. M-am carat eu. Ea s-a mai spalat cu el pe cap o vreme, apoi si-au vazut de vietile lor si acum sunt parinti fericiti, cu pitici superbi.
Am vrut apoi sa schimb ceva, sa aleg mai bine, sa incerc sa ma schimb, sa nu mai fiu posesiva. Si el ma iubea si eram fericiti. Pana cand intr-o zi Star wars si berea si-au bagat coada si a mai murit inca o iubire. Si el e tata azi.

Ce sa mai la deal la vale. Nu mai cred in nimic. Nu cred ca oamenii vor sa iubeasca pe cineva cu adevarat pentru ca se tem. Poate prea multa iubire sperie, mie imi este foarte clar ca fluturii din stomac vin la pachet cu multa durere, pe care de cele mai multe ori ne-o provocam intr-o incercare nebuna de a face lucrurile sa mearga.

Intr-o lume normala m-as trezi dimineata si as face ceai si cafea, paine prajita cu unt si gem. El ar mai dormi putin pentru ca mie mi-ar fi mila sa il trezesc.
Intr-o lume normala nu mi-ar fi greu sa ii spun din cand in cand "te iubesc". Nu l-as alinta cu "ciuci", "pui", "iubire" . I-as spune pe nume.
Intr-o lume normala nu mi-ar fi asa de frica sa imi placa de cineva. As fi eu. Una dintre cele care zac in mine cel putin:)

Vreau sa fiu contrazisa, sa mi se spuna ca de fapt e o lume normala in jur, ca oamenii nu se tem sa se indragosteasca. Vreau sa fiu contrazisa si sa aud ca daca pana azi am ales gresit, intr-o zi o sa ma pocneasca realitatea si o sa aleg bine. Si nu, nu o sa aleg din interes.
Mai vreau ceva. Vreau ca acel om pe care aleg sa il plac sa nu se sperie. Sa nu intru in viata lui ca un taifun, sa vada mai departe de ce spun eu. Caci da, de frica vorbesc mult de tot. Si scriu mult, am ganduri si vorbesc despre ele. De obicei imi creez singura probleme, m-as plictisi ingrozitor daca as avea o existenta simpla, o relatie simpla.
Foamea asta de provocare ma ucide.

Intre timp, pana cand lumea normala ma va accepta si eu la randul meu voi accepta ca am fost contrazisa si ca totul se poate, o sa traiesc liber, gandind si actionand ca si cum maine nu exista. Si nici ieri. Acest acum pe care il am trebuie sa imi fie suficient.

Har

text: © Raluca Oncioiu

Mă bântuie mare,
Mă leagănă nor
Mă mângâie soare,
Mă bântuie nor
M-atinge culoare,
Mi-amestecă jar
Mă-nchină-n uitare,
M-atinge cu har.