Gazda pentru un concurs, cu mare drag

Ţara cu ochii de elefant

Fiecare dintre noi avem un vis, o dorinţă mică sau uneori mare. Ea se formează în copilărie, creşte în timp ce noi ne înălţăm, se zăvorăşte mai adânc în inimă atunci când iubim, se îmbracă în pereţi de oţel atunci când suferim şi rămâne ascunsă într-un sertăraş.  Unori rămânem cu visul neîmplinit şi în momente mai puţin fericite, noi, oameni în stare pură, punem capul pe pernă şi visăm la locul mult dorit. Unele dorinţe sunt simple şi uşor de atins. Altele, sunt utopii, plânse adesea cu suspin. Unii vor să se scufunde printre corali, alţii să vadă măcar o dată un ocean întins şi nesecat, sau doar pur şi simplu: să vadă.  Când vezi, auzi, mergi şi eşti sanătos, unele dorinţe par simple egoisme, faţă de cei ce nu pot avea nimic din ce noi, restul omenilor, le avem.  Nu pot să nu spun mulţumesc pentru ceea ce am, pentru acele dorinţe nesperate, pe care le-am deschis atunci când nu mă aşteptam. Acest lucru se numeşte simplu: şansă. Sunt mulţumit că am avut noroc să ajung acolo unde mi-am dorit. Să văd, să aud, să simt şi să găsesc cheiţa cu care să deschid, acea cutie mică  şi inchisă de pe vreme când mă uitam la teleenciclopedie română. Când glasul povestitoarei îmi aducea vise frumoase şi odihnitoare. Când priveam documentarele din Asia, mic şi ghemuit în pat.

Visul meu era să ajung acolo departe, în Asia. Să miros briza oceanului, să simt asprimea vântului din deşert şi să cunosc oameni şi culturi diferite.  Nu a fost uşor, dar dacă ar fi uşor, atunci cu toţii am ajunge.  Iubesc animalele şi îmi sunt dragi mai mult decât orice. Am călătorit cu cel mai bun prieten al meu, Ewald. El îmi tot povestea că e minunat şi că se duce cu familia în Thailanda, an de an, timp de 10 ani.  Într-o zi, mi-am luat concediu cu ţelul dea îmi planifica excursia. El ştia locurile, obiceiurile şi mai ales un ghid căruia îl mulţumesc pentru tot.  Era prima mea excursie atât de îndepărtată şi a meritat pe deplin. Vroiam să văd animalele, parcurile naturale, fauna şi cascadele. Dar cel mai mult, vroiam să văd acele făpturi mari, gingaşe şi pline de viaţă. Ei, elefanţii, sunt parte din popor, sunt iubiţi şi respectaţi.  Sunt mari, uneori bătrâni, dar cu toţii au ochii plini de viaţă.  Trăiesc liniştiţi şi protejaţi de stat şi de oameni.

Ne-am urcat în maşina ghidului şi am ajuns într-o zonă împădurită şi neatinsă de mâna oamenilor.  Am făcut de la Bangkok până la Kanchanaburi, cam două, trei ore. Din cele 76 de provincii ale Thailandei, Kanchanaburi e a treia ca întindere.  Are o suprafaţă de 19,480 km²  şi o găsim la 130 de kilometri faţă de Bangkok. Pierdut prin  păduri şi râuri, eu eram  mai aproape de nesperatul meu vis.  Am ajuns dimineaţa devreme, era pustiu, doar noi şi elefanţii. Din fericire eram singurii turişti.  Am cumpărat cu echivalentul unui euro o găleată plină cu banane. M-am aşezat pe balconaş şi un elefant pofticios a şi furat o banană.

Era mare şi cu ochii plini de dragoste. Ghidul ne-a explicat că sunt buni şi mâncăcioşi, iar atât timp cât vorbeşti cu ei, ei simt, şi chiar aşa e.

Era femelă şi o chema Mali. Cu frică m-am aşezat pe ea. Acolo nu ai cum să cazi, pentru că stă îngrijitorul elefanutului lângă tine şi îţi spune ce şi cum să faci.

Întâi ne-am plimbat prin pădure. Elefanţii sunt iubiţi, bine îngrijiţi şi mănâncă toată ziua: primesc porţia de la îngrijitori, dar şi de la turişti. Nu refuză niciodată o  banană delicioasă. Mi-a fost frică la început, dar am început să vorbesc cu elefantul.  Pare ciudat, dar sunt extrem de inteligenţi şi simt când îi iubeşti.

Am mers cam 20 de minute prin pădure. Ne-a lăsat să ne dăm jos şi să ating un pui de elefant.

În timp ce puiul mânca liniştit şi sfios, ghidul îmi explica cum fac tot posibilul ca animalele să se simtă în siguranţă şi cum încearcă să îi protejeze ca  să facă cât mai mulţi pui. Nu ştiu cum e în alte zone, dar aici chiar cred că au grijă de animale ca şi cum ele fac parte din familie.

Am continuat drumul şi am ajuns la râu.

M-au întrebat dacă ştiu să înot şi am spus că da. Apele râului sunt tulburi, adânci şi nu te lasă să te duci mai în larg. La marginea râului apa e mică şi calmă.  Tot timpul stă îngrijitorul lângă tine şi iţi explică ce să faci. Mi-au dat o perie şi a început joaca. 

Mali de abia aştepta momentul. Nu mi-au spus cum fac elefanţii în apă de bucurie si nici nu pot descrie cât de fericiţi erau.

Ei aruncă cu apă şi pur şi simplu se joacă cu tine. Îngrijitorii au stat mult cu noi,  iar elefanţii ar mai fi stat şi mai mult. Am ieşit, dar Mali a refuzat şi a rămas în râu.

După o zi întreagă cu elefanţii  am obosit, dar era o oboseală placută. Am înnoptat într-o căsuţă plutitoare pe apa râului, in regiunea Sai Yok.  Seara a plouat, iar eu am ieşit şi m-am uitat la stele.  Eram înconjurat de pădure şi respiram un aer nou şi curat. Acolo stelele se văd mult mai clar faţă de un oraş poluat. Era o zonă liniştită cu oameni primitori, cum rar întâlneşti. Am mâncat peşte la micul dejun şi am băut o cafea făcută la ibric.  Am vrut să plătim, dar micul dejun era din partea casei. Cu un zâmbet, gazda mi-a facut ziua fericită.

 

Am avut parte şi de vecini prietenoşi şi am plecat de acolo încărcat cu energie bună.

 

Am mers cu maşina prin zona Kanchanaburi până am ajuns la Floating Market.

E o zonă în care te plimbi cu barca pe apă şi poţi cumpăra îmbrăcăminte, încălţăminte, pălării, suveniruri, fructe sau mâncare tradiţională. E o piaţă tradiţională şi specific thailandeză.

Am cumpărat o sticluţă cu miere şi am vrut să-i las vânzătoarei mai mulţi bani. Avea peste 80 de ani şi avea câţiva stupi de albine. Se ocupa cu stupăritul de ani de zile şi cu banii strânşi  îşi ajuta familia. S-a uitat la mine nedumerită şi mi-a spus că am greşit, că mierea nu costă atât de mult. I-am spus că restul banilor sunt cadou,  pentru că e drăguţă şi că nu e uşor să faci miere.

Nu a vrut să accepte şi mi-a dat banii înapoi. Aveam ochii în lacrimi, pentru că niciodată nu mai întâlnisem un om atât de corect. Acesta era doar începutul şi doamna nu era singura cu sufletul onest.  Pentru că preţurile sunt mult mai mici faţă de Europa, noi vroiam să lasăm mai mulţi bani, dar toţi vânzători refuzau. Nu ne venea să credem. Eram întâmpinaţi mereu cu câte un zâmbet cald şi mai ales sincer. Îmi explicau cum fac suvenirurile şi chiar dacă nu erau bogaţi, aveam sentimentul că erau fericiţi. Acolo eu am cunoscut cu adevărat valorile adânci ale fiinţei umane şi am înţeles pe deplin termenul de corectidudine.

Nimeni nu a încercat să mă păcălească, să umfle preţul şi să mă facă să plătesc mai mult decât face.  Ne-am plimbat cu barca şi am cumpărat un castron mic de lemn cu doi elefanţi sculptaţi pe margini.  Vânzătoarea le sculpta după o tradiţie păstrată în familie. Era veselă şi pusă pe glume.

Am coborât de pe barcă şi am intrat într-un magazin de suveniruri. Vânzătoarea avea cam 50 de ani, grăsuţă şi bună, ea mi-a prezentat magazinul. Vorbea engleză ca şi majoritatea thailandezilor. Glumea pe seama suvenirurilor şi chiar dacă am cumpărat doar o scrumieră din lemn sculptat, ea a fost fericită şi mi-a urat drum bun şi mi-a spus că mă mai aşteaptă. Zona nu era neapărat pentru turişti, aici am întâlnit o mulţime de localnici  care îşi făceau cumpărăturile.

Am plecat şi am ajuns la vestitul pod de pe râul Kwai.

Podul a fost construit de armata japoneză în timpul celui de-al Doilea Război Modial şi făcea parte dintr-un mare proiect cunoscut ca: “calea ferată Birmania-Thailanda”. Localnicii îi spun simplu “ marele tributar” - cel ce leagă calea ferată a morţii.

Este un simbol adânc păstrat în sufletul thailandezilor, pentru cei 180.000 de muncitori asiatici şi 60.000 de prizonieri aliaţi, care au muncit în condiţii inumane.  Construcţia a început în luna octombrie a anului 1942 şi a fost terminată într-un an.

În tot acest timp, peste 120.000 de mucitori asiatici şi prizonieri de război au murit.  Acum podul a rămas un simbol important au Thailandei şi un punct turistic.  Lângă malul râului este un cimitir ce aminteşte de necruţătorul război. Acum se organizează un festival în fiecare an, cu artificii, muzică şi lumini. Festivalul reaminteşte de bombardarea podului de către forţele aliate. În 28 noiembrie 1944, podul a fost bombardat şi trei secţiuni au fost distruse. A fost reconstruit şi mediatizat în cărţi şi în magnificul film regizat de David Lean: “The Bridge on the River Kwai (1957)” . Încă se mai păstrează părţi originale, părţi pe care le găsim în muzeul războiului.

După ce am mâncat, am plecat în călătoria  spre vestitul templu al tigrilor, un loc la care nici nu aş fi indrăznit să visez.

 

Am auzit multe poveşti legate de acest loc, dar sincer nu am crezut niciuna. Tigrii sunt bine
hrăniţi, e plin de voluntari din toate colţurile lumii şi călugării sunt ospitalieri. Acolo e una din cele mai vechi şcoli de budism din lume. 

Din păcate am ajuns prea târziu şi nu am apucat să hrănesc pui de tigru.

Templul e înconjurat de un parc în care animalele se plimbă libere. M-am simţit mai în siguranţă la elefanţi, iar spre amuzamentul voluntarilor, mie îmi era frică.

Sunt multe lucruri de văzut, de simţit şi mai ales de ascultat. Îmi este dor de oamenii de acolo, de mâncarea extraordinară şi de “Buda”. 

Fiecare thailandez are în faţa casei o statuie reprezentativă a lui Buda. Lângă statuie au flori, beţigaşe parfumate şi un bol plin cu apă. Au grijă mereu ca florile să fie proaspete şi bolul plin cu apă.  Cel mai mult îmi e dor de bunătatea oamenilor, acea bunătate pe care nu am mai întâlnit-o în nici un colţ de lume. Sunt simpli, te ajută când ai nevoie, sunt oneşti, harnici şi mereu cu zâmbetul pe buze. Mai ales că am avut noroc de un  un ghid minunat.

  

Ghidul nostru  a făcut ca această vacanţă să fie deosebită. Un om vesel, pasionat de munca lui.

Era mândru de copiii lui, pe care i-a crescut cu simţul onestităţii şi era foarte mandru că au învăţat. Făcea meseria asta de peste 20 de ani cu acelaşi drag ca la început.

                Îmi mai aduc aminte cu placere de o femeie care vindea alune prăjite pe plajă. Eram trei oameni şi fiecare dintre noi a cumpărat o pungă cu alune. Unul a lăsat restul femeii care vindea. Simplă şi onestă, ea a spus că a greşit şi că e imposibil de păstrat banii aşa simplu. 

E o ţară cu locuri minunate şi de cele mai multe ori, necunoscute. Are insule şi ţărmuri cum nu am mai văzut. E păcat să nu o vizitezi măcar o dată şi să îţi aduci aminte ce înseamnă cu adevărat să fii om şi să preţuieşti valorile istorice şi ale sufletului. Când m-am întors în ţară, după câteva luni, mi-am dat seama că nu are rost să munceşti ceea ce nu îţi place. Aşa că m-am reorientat spre o muncă mai umană, o muncă în care poţi ajuta oamenii şi supravieţuirea eternă a spiritului şi a valorilor din jurul nostru. Eram şi înainte “om” dar acum văd umanitatea ca pe ceva firesc, iar a fi bun, înseamnă să preţuieşti mai mult indentitatea umană. 

Mai simplu: să-ţi pese de condiţia umană, de ceea ce au lăsat alţi oameni, de istorie, cultură,  civilizaţie, respect şi nu în ultimul rând, de natura şi animalele pe care uneori le ignoram prea cu nepăsare.

 “Articol înscris în concursul "Thailanda, te iubesc!", organizat de KLM România în colaborare cu  T.A.T. Balkans și Tedoo.ro”. 

Articol scris de Alexandru Vlad Hoisan

Ilustraţii de Alexandru Vlad Hoisan şi Ewald Rasch.